“Dacă există un mod nobil de a-l iubi pe celălalt până în fragilitățile sale, există și o manieră meschină de a-i slăbi puterile, insistând pe cele mai mici deficiențe ale sale.”
“Lumea și-i închipuie pe oamenii răi ca pe niște monștri, străduindu-se în continuu să vatăme. Dar nu-i așa, sunt ființe obișnuite, buni tați, buni funcționari cărora slăbiciunea unei ființe aflată în fața lor le oferă dintr-o dată căile unei cariere intermitente în tortură.”
(Pascal Bruckner)
E doar un dialog, și încă unul incomplet. Monoloage paralele ce uneori se mai și intersectează. Multe omisiuni voite, treceri abrupte, orbiri, prefăcătorie, ipocrizie care - în absența unui chip - poate trece neobservată, dar și o bună dispoziție clinică (gândită & controlată până-n cel mai mic amănunt): uite ce bine-s eu când tu, pesemne, suferi!
Exagerat de multe „zâmbete” punctează respectivul dialog, acele semne - puncte și paranteze ce țin locul unui surâs „pe bune” sau unor hohote sonore (despre care nu vom afla niciodată cât sunt de reale, dublate sau adeverite de reacții anatomice, mimică, mușchi ai feței lățind chipul într-un zâmbet, cascada hohotului pornind, sincer, din gâtlej). Nu vom afla niciodată dacă-și depășesc vreodată condiția lor de semne, dacă sunt dovezile unui amuzament onest (nu chinuit, nu jucat, nu complezent, nu răsărit dintr-o politețe înspăimântătoare, ecoul al distanței - la propriu și la figurat).
Echilibristica sensibilă a așternerii unor cuvinte bine strunite - nu cumva să conțină-n ele mai mult decât și-ar dori autorul lor. Controlate la sânge. Small talk - te agăți de el ca înecatul de algele marine.
Dialoguri care, dintr-o direcție, sunt capodopere de neutralitate și autostăpânire, iar din cealaltă - tatonări și disponibilitate în pragul servilismului.
Ciufuțenii de vârstnic - ceea ce, altădată, stătea cuminte, bine domesticit, pe fundul personalității mele retractile, acum țâșnește brutal în afară, cu varii ocazii. De exemplu, pledoariile mele anti-orice.
Înclinația mea către versificare - în copilărie. N-aș zice „către poezie”, căci nu făceam decât să potrivesc cuvinte, născoceam rime. Era o năzuință naiv-infantilă înspre armonie. Armonizam. Era micul meu spectacol de circ, ca să le abat atenția de la problemele lor.
Adevărul - rezultatul unei violențe asupra gândirii.
Dacă-mi mai spui vorbe dulci, îți dau cu Roland Barthes în cap!
Evitarea oamenilor dezechilibrați - teama de contagiune.
Plătesc la Segafredo: adică, las banii în plicul cu nota de plată și aștept ceva mai încolo, proptit în bicicletă, să vină cineva dinăuntru ca să-i ia. Oricât mi-aș dori să fac ca-n filme, nu pot pleca fără să mă asigur că banii-s încasați de cine trebuie și nu rămân expuși pe masă, la îndemâna hoților. Nu mă pot desprinde de acolo până nu văd asta. Simt de parcă aș fugi fără să plătesc.
De Înviere, rămâi în casă. Astăzi fu ziua bicicletei, a vitei bălțate, a soarelui în ceafă. Berea băută cu repeziciune, încălzindu-se contra cronometru, pe când la masa vecină, doi bărbați grași, tocmai depășind subtilul prag al obezității, comentau critic terasele din Lipscani, prea semănau, cică, cu cele din Costinești... Tinerețea dureroasă privirii, purtătoare de negru, numai eu o zăresc, tot eu cinstesc cu-o lungă uitătură și câinele însetat ce este servit cu apă la pahar de plastic.
Nu mi-e jenă să scot (dintr-o pungă) aparatul foto, ca să fotografiez măsuțele goale ale terasei de peste drum, o floare roșie așezată frumos pe mijlocul fiecăreia. Pe stradă nu se circulă cu mașina, cu piciorul se circulă, din care pricină, de câteva ori, mă surprind orbit de culoarea corail a unor unghii vopsite cu dragoste.
Pretind că citesc din Histoire, dar, de fapt, citesc oameni, văd ghearele lor bine înfipte-n viață, ținându-se strâns agățate de dreptul lor de a trăi în acest oraș.
Bicicleta-i silențioasă, ascultătoare, mă poartă fidelă prin realitatea deformată, văzută prin paharul de bere neflitrată, cu gust de Austria. Îmi pare că zbor, nu vine nici o mașină, vine doar un tramvai, burtos, gălăgios.
Din librărie, mă privește o insectă cu ochi negri și gene lungi, așa că fug de-acolo, durează cam o oră până să simt cum sunt pătruns de suflul orașului, suflul tuturor suflurilor care-l animă. Fug să m-ascund în cartea mea.
O frunză ce nu cade, totuși e-n cădere. Nu mai stă agățată de creanga ei, nici nu se apropie (pentru a se așterne), atrasă de sol. Se ține în aer, așa cum se ține o răsuflare. Căderea sau urcarea în văzduh.
 |
| C.S./Viena |
Vecina de sus se pișă simfonic în vasul de toaletă, urcându-se mai întâi pe-un taburet. Zgomotul astfel produs e, garantat, mai puternic, mai răsunător. Aduce a gârlă, a mică bulboană, a firicel de cascadă, talanga îndepărtată de la gâtul unei vite ce coboară, seara, de pe munte ca să fie mulsă și adăpată.
Violez intimitatea ambulantă a trecătorilor, privindu-i stăruitor, scrutându-i, de fapt, prin ferestrele mele. Unii dintre ei îmi ghicesc ochii ațintiți asupră-le și imediat se simt stânjeniți, prea conștienți de ei înșiși, îmi caută peste umăr privirea, animale hăituite, ca să mi-o oprească, să mi-o interzică, astupând-o. Iar eu țin neapărat să le arăt - vreau ca ei să fie conștienți - că niciunde nu-s în siguranță, că niciunde nu-și aparțin întru totul, că dincolo de jaluzele, eu sau unii ca mine fură cu nerușinare cadre fixate pe retină cu frumusețea sau cu infirmitățile lor.
Trecători, ochii mei țintuindu-i, tâlhărindu-i de bucata de viață petrecută în timp ce traversează unghiul vizual din deschiderea ferestrei mele. Preț de câțiva pași făcuți în raza vederii mele, ei nu mai sunt unicii proprietari ai gesturilor lor, ai mimicii, ai vieții lor. Existența lor în zece pași îmi aparține, deopotrivă, și mie. Nu că mi-ar fi cu putință să-nțeleg ceva din mintea lor, nu le pătrund în gânduri sau în suflet. Le îngreunez doar trupul, odihnindu-mi ochii pe întreg cuprinsul lui, cu priviri ce, prin exercițiu, au devenit savante. Îi posed, stându-le în cârcă, asemeni unui duh nu prea curat, străin, distant. Unii simt asta și mă caută.
„El îmi spune sau îmi spunea nu demult că una dintre regulile sale de viață a fost să-și caute femei care să nu fie foarte frumoase, deoarece spune că frumoasele nu se dăruiesc cu totul în pat, nu o fac cu aceeași devoțiune precum cele un pic mai urâte, care, în schimb, trebuie să compenseze asta străduindu-se mai mult.”
„(...)fiindcă dragostea mea era alcătuită din distanță și imposibilitate și dacă acea femeie s-ar fi întors abandonând totul și s-ar fi oferit să plece cu mine poate aș fi rămas paralizat, îngrozit, și aș fi fugit de ea cum e posibil să se fi retras Franz Kafka în fața pasiunii hotărâte și pământești a Milenei Jasenka, preferând să se refugieze în scrisori, în dezlegarea de păcate și în despărțire.”
*Sefarad, ed. Curtea Veche, 2008, trad. Eugenia Alexe Munteanu (că tot fu ziua de naștere a lui Molina, pe 10 ianuarie)
Ascult cu inima strânsă tocurile pocnind pe treptele blocului, râsetele ce se scurg pe sub ferestre, tot ceea ce-mi rămâne inaccesibil din viața altora mă face curios și mă insultă.
Mă aduc în pragul crizei de nervi: ambalările automobilelor ce staționează; sunetul sirenei de ambulanță, auzit chiar și-n depărtare; țipetele de copii care cer ceva (nu și ale celor care se joacă - cu toate că și alea-s stridente, venite de departe, mă liniștesc); ușa de la intrarea-n bloc, fiindcă mă simt constrâns să-i văd, să-i surprind pe toți cei care intră și ies, de parcă întreg blocul ar fi numai casa mea.
Dacă plouă, și plouă!, fetele își amână chicotelile de sub ferestre, lumea trece tăcută și grăbită. Luni începe școala, iar pensionărimea-i mai puțin gălăgioasă, când afară vremea e ostilă.
