Păi, să m'aimes

 Să-ți gândești fiecare gest în avans, să rămâi prins într-o mișcare neterminată, uitând ce faci ori îndoindu-te că ceea ești pe cale să faci are vreo finalitate, un sens. Mai are rost să-l termin? Să abandonez?

Am ieșit - am văzut că era bine. Un whisky dublu cu gheață la J., o prăjitură cu brânză. O carte. Oameni, cărți, gură-cască, infatuare, dar și râs, bucurie sinceră de a fi fost acolo, toți, străini și împreună.

Replici dintr-un film serial francez:

„- Pourquoi est-on ensemble?

- Parce que tu m'aimes.”

Gara pustie

 Gara pustie își așteaptă unicul tren ce o străbate la ore nefixe așteaptă în speranța că nu se va mai simți atât de singură, se face ora la care trebuie să sosească trenul - trenul nu mai sosește, ea rămâne pustie, rămâne așteptând în van, o tabelă cu sosiri și plecări - goală, literele au căzut pe rând, roase de vreme și de...

Emociones que curan y emociones que matan

 Să-ți ucizi emoțiile, să le torturezi până ți se satură și pleacă-n lume, le pui căluș, cătușe neîmblănite, le ucizi, sufocându-le, până le omori. I kill you until you die. Războiul cu propriile emoții, adică cu tine însuți. Luptând contra ta, speri absurd să câștigi și chiar să mai rămână ceva în urmă, printre ruinele a ceea ce-ai fost. Ceva de la care ar putea porni o nouă construcție de sine. Să speri că nu vei pieri odată cu emoțiile ucise. La mijlocul vieții.

Familia tradițio-anală

 Blocarii surescitați își urează țipând christosanviat, care de fapt nu-i o urare, ci o mărturisire, o afirmație. Țipete cordiale între vecini - îi apucă apoi accesele de tuse ca urmare a binevoitoarelor mele blesteme.

Surorile hermane de la unu își vorbesc una alteia pe-o tonalitate înaltă, într-un apartament de bloc neîncăpător, plin la refuz de zgomotul continuu făcut de niște bătrâni sfidători cu soarta proprie. TV merge cu volum peste mediu, nu-s sigur dacă cineva îi dă vreo atenție, importantă-i evitarea tăcerii, a pauzelor de vorbire, umplerea lor cu poluare sonoră.

Țipete, mobile trântite și târâte, accente teutone, hitlerești.

Toți au ceva de aruncat la gunoi, după sărbători. Cartoane, mâncare stricată, sicrie nefolosite. Sticle de-o goliciune tristă, mirosind a alcool uscat.

Filme-n cap

 Fata în rochie roșie soarbe încet din pahar, stând în picioare lângă șemineu - cât de clișeic!

Toarnă-mi o gură de gin după ce mi-o tragi, timp în care eu îmi verific telefonul. Cât de mult poate inspira pe cineva gelozia! Ideile morbide (despre celălalt) îl trezesc la viață. Îi mișcă rotițele nevăzute ale gândirii.

Nu mă tulbură atât că te-ai culcat cu ea, cât faptul că ea cântă la pian. E chiar talentată! Asta nu pot suporta.

Vrei să-ți ling eu țigările?

 Am distribuit atenție în dreapta și-n stânga. Vorbe în care cred și nu le rostesc niciodată. Vrei să-mi lingi țigările? Cu asta, am intrat în vârsta whisky. Mi-am mai pierdut din răbdare și, pesemne, din șarm. Pentru vin, se cere răbdare.

Whisky-ul îmi insuflă o anumită doză de furie benefică. Mă adună sub steag, ca Ștefan pe răzeșii ăia rupți în cur. Mă face să-mi doresc să sparg, să rup, să dărâm - atitudine de persoană voluntară. Păcat, să construiesc nu pot spune că mă determină. Dar poate că demolarea vine mai întâi...

Îmi place să zac nemișcat în cada mea cu budincă.

Plăcerea de a trage

 Visez că împușc oameni cu o armă încărcată cu alice și sunt nemulțumit de ea, fiindcă nu-mi pot vedea victimele căzând secerate, contorsionându-se sub impact, prin urmare mă aleg doar cu plăcerea zgomotului împușcăturii și cu reculul resimțit în umăr, dar și cu satisfacția de a(-i) lua la țintă (în cătare).

Îmi apăr un teren pe care-l am în posesie la D., pe izlaz, o zonă cu mici măguri, inexistentă ca atare în realitate, un loc idilic, urme de viță de vie și arbuști crescuți grupat. Trag în oameni, oamenii se sperie, însă unii dintre ei mă sfidează, oprindu-se locului și privindu-mă fix.

douăzeci

 De remarcat cum la 20 și ceva de ani poți trece peste necazuri, suferințe, nevroze de abandon și angoase de separare cu o bere-n plus și-o consolatoare bătaie pe spate (sau mai multe) din partea unui prieten care, deși îți cunoaște în linii mari problema, n-a ascultat nimic din amănuntele pe care tocmai le-ai revărsat asupra lui. Dar știi că el, prietenul, se află acolo și poate să facă atâta lucru pentru tine: să-ți aplice amical acele bătăi - ușoare sau „bărbătești” - cu palma peste spate, câteva lovituri, nu chiar niște mângăieri, pentru a rămâne, totuși, în plan masculin și heterosexual.

Între „băieți”, efuziunile liber exprimate au loc doar sub acoperământul beției.

Refuz

 Refuz, deci. Aduc atâtea argumente refuzului meu, încât ajung să mă suspectez de o infinită creativitate într-ale negării. Mi-e teamă să ies afară și să văd (să iau contact cu) viața derulându-se - oameni trăind și iubind ori tocmai împrietenindu-se, tocmai îndrăgostindu-se, despărțindu-se, zâmbind, ca și cum nimic nu i-ar fi atins, rănit sau măcar făcut să se îndoiască de ceva, de cineva, de ei înșiși.

Frenezia

„Este oare cu putință ca atâta înflăcărare, atâta patimă și atâta violență să nu ducă nicăieri?” (Montherlant - Micuța infantă de Castilia)

Confirm: este cu putință, o mărturisesc zilele & nopțile mele de absolută frenezie care n-au condus la nimic durabil, totul s-a consumat acolo, pe loc, totul a depins exclusiv de desfășurarea propriu-zisă, da, a iradiat emoții mult după ce a încetat, dar n-a clădit nimic (exterior mie). M-a clădit pe mine, ceea ce nu-i puțin lucru, totuși.

Însă pe atunci, suferind, dorind, pradă patimilor, murind să mori în brațele cuiva, ai fi zis că pasiunea aceea, năzuința aceea orbitoare, ar fi fost capabilă să mute munții din loc, să ridice din neant temple ale desfătării, dorinței, iubirii - nici un semn nu anticipa ușorul dezgust și distanța de mai apoi.