Jurnal de ciumă III. Intelectualisme

Publicația americană The Atlantic scrie, comentând pe marginea unor considerații ale lui Czesław Miłosz, că intelectualilor li se întâmplă astăzi să îmbrățișeze ideologii autoritariste, populiste - pentru că simt că momentul sau mișcarea respectivă le-ar putea spori propria relevanță.

Prin urmare, intelectualii nu se lasă într-atât de profund pătrunși de ideile autoritare - adoptate orbește, odată cu politicienii pe care-i susțin, cât ghicesc (presimt) potențialul unui moment de glorie personală fulgerătoare (cum doar o mișcare de massă poate aduce pe creasta sa).

Abdicând de la propriile convingeri, lăsând la o parte etica și presupusul rol (nescris) al intelectualului în societate, mai stringentă devine nevoia imediată de glorie, oportunitatea nevisată de a se regăsi (înfățișa) direct înaintea maselor, propagându-și ideile (în care nu neapărat cred), în fapt exercitându-și nestingheriți - încurajați de populistul autarhic pe care-l adoră interesat - capacitatea & farmecul întru manipularea (=prostirea) mulțimilor.

Avem cazuri numeroase și la noi, îi știți: T.R. Ungureanu (care nu și-a revenit nici astăzi), Sever Voinescu (care se străduiește să ne facă să credem că și-a revenit), Mircea Cărtărescu (care doar tace asupra erorii), H.-R. Patapievici (care n-a priceput nimic - nici unde a greșit, nici de ce e disprețuit de o mare parte din cei care l-au citit adulându-l pe Băsescu).

Jurnal de ciumă II. Scormoniri

Un sat binecuvântat cu câțiva tauri comunali ce futeau tot ce prindeau, femei obișnuite să-și ridice poalele-n cap înaintea celui mai puternic dintre cei care le făceau avansuri și soți titulari care tăceau mâlc, poate mai dădeau câte un pumn, dar nu plecau nicăieri.

*

Așa cum tatăl încerca orice tertip s-o acapareze pe mamă numai pentru el, numai pentru uzul lui. Iar față de noi - disprețul că nu ne putem vedea singuri de viață.

*

Cum ai putea fi puternic când una dintre slăbiciunile tale „de bază” e de a salva femeile din posesiunea exclusivă a unor bărbați? Când teoria ta despre femei este aceea că ele n-ar trebui să se lege veodată de masculii-lipitori; să refuze să le aparțină. /Evreii știau cel mai bine că apartenența, legarea de glie, te incapacitează (popoarele-gazdă o știau și ele, invidiindu-i - urându-i! - pe evrei pentru neatârnarea lor). Tot ce ai mai de preț (sănătatea, învățătura) ar trebui să poți lua cu tine, în vremuri de prigoană./

Jurnalul ciumei I

În tren, cred că ne-am atins genunchii, ne-am strâns laolaltă gleznele. Dar ce scriu eu aici ar putea fi foarte bine doar o fantezie, adăugată ulterior amintirii. Sau o amintire diferită, suprapusă.

„Să fiu iubit e problema, pentru că dragostea e o impunere - când ești iubit, cineva vrea mai mult de la tine.” (Stephen Grosz - Sensurile ascunse ale vieții, TREI)

Gelozia nu e patos și nu e dovada neîndoioasă a unei iubiri. Gelozia e antecamera crimei. Pe mă-ta n-ai fi putut s-o ucizi pentru a-și fi împărțit timpul între tine și tată. Dar pe asta - pe care o iubești - de ce nu?

Idei în serial

În serialul de azi, un tată retras în pensia sa newyorkeză își clama (la „tribunalul” ordaslelor) dreptul de a fi și el, în sfârșit, o persoană - nu un rol, nu doar o rudă. Timp de peste 30 de ani, muncise ca să asigure un trai bun și stabil familiei, să-și țină fiica în școli. Apoi, iată-l la pensie.

Dornic să apuce să mai și trăiască, plonjează-n rave parties, fumează joint după joint, agață femei, șterge diferențele dintre viața de noapte și cea de zi, își face prieteni mult mai tineri. Un strop de disperare.

Un tată nu e doar un tată. E și o persoană cu nevoi proprii. Nu o rudă și atât. Nu un rol. O mamă - la fel. Nu trăim exclusiv spre satisfacția sau împlinirea altora. Cât anume rupem din noi pentru a-i ferici vremelnic pe alții rămâne să hotărâm singuri. Să nu trăiesc prin altul, nici altul prin mine. Șantajul cu fericirea, șantajul cu totul sau nimicul...

Invidie

În clar-obscurul băii, prin geamul mereu întredeschis, invidiez nepăsarea zgomotoasă a tinerilor care trec, despovărați de gândul că epidemia asta nu-i a lor, n-a venit pentru ei.

alt vis

Visez că sunt supus unei probe de compoziție liberă (sau scriere creativă). Logic, lipsea tema, ceea ce mă lasă interzis în fața foii albe. Orele trec și nu mă simt capabil să transform nici o amintire proprie într-o poveste. De fapt, mintea refuză să-și amintească orice aș fi putut închega apoi într-o povestire. Eram martorul aproape detașat al propriului blocaj, nu din cale-afară de panicat, dar cuprins de-o subtilă stare de disconfort. Și senzația de neverosimil. Nu puteam fi chiar atât de încuiat!

Cum procedăm?

E greu să manipulezi un anxios, un neîncrezător patent, un om care disprețuiește în mine slăbiciunile sale.

Se spune că punerea în cuvinte a unei nemulțumiri e de natură, câteodată, să dea oxigen nemulțumirii, s-o arunce în aer. Cred că-i o linie subțire ce desparte priceperea de a dezamorsa o frustrare inflamată, discutând-o, de alimentarea acesteia prin cuvinte repezite, prost plasate, negândite. Dacă ne luăm după abordarea asta din urmă, tăcerea e preferabilă.

Decât să te apropii de-o nemulțumire în termeni judecătorești, ce nu suferă interpretare, definitivi, incasabili, mai bine o îngropi într-o ignorare forțată. Ce dorești, de fapt: să înțelegi și să (te) reconciliezi ori să condamni fără recurs și să rupi punțile?

La umbra cărților

« Jeunes filles qui semblent dans un regard mettre entre elles et vous cette distance que leur beauté rend douloureuse... »

M. Proust - Contre Sainte-Beuve

„Iubirea ei era, în fond, doar dorința de a obține cât mai multe de la altul.”

K. Horney - Autoanaliza

Bărbați anonimi care urăsc pisicile

Am bănuiala că bărbații ăștia - neiubind pisicile - țin cu tot dinadinsul să nu-și trădeze mama, imaginea despre mamă pe care o poartă-n ei ca pe-o relicvă = idealul matern. De obicei, în categoria pisicofobilor intră masculii exagerați, cei care refuză o viață întreagă să-și întâlnească (și să se împace cu) latura feminină, nespus de rușinați de nefireasca și împovărătoarea lor fixație la mă-sa.

Cu cât e bărbatul mai abitir bântuit de spectrul neîndurător al mamei prea iubitoare, cu atît mai ardentă nevoia lui de a-și exhiba masculinitatea de paradă.

Să stai mereu cu vigilența erectă, înțepenit pe niște poziții ofensive, bătăioase, în scopul nemărturisit de a-ți îndepărta din conștient atașamentul - pe care-l percepi ca jenant de muieresc - față de mamă (al cărei ideal de masculinitate imposibilă ți-a fost scris să-l împlinești).

Idealul de mascul insuflat mie de mamă e cel al grădinarului. Grădinarul iubitor de cărți, lectură, muzică. Omul ritmului pulsând pe tăcute. Omul ritmurilor interioare și-al indignării vulcanice, erupând cu te miri ce prilej.

Mă poartă gândul, nu știu de ce, la citatul ăsta din J. Franzen (Corecții): „Nu-și cunoscuse cu adevărat tatăl. Probabil, nimeni nu-l cunoscuse. Cu timiditatea, formalismul și crizele lui de furie tiranică, își apărase lumea interioară atât de feroce, că dacă îl iubeai, așa cum îl iubea ea, învățai că lucrul cel mai frumos pe care îl puteai face pentru el era să îi respecți intimitatea.”