A-i răni voluntar pe ceilalți nu-i pentru mine un scop. Dacă mi s-ar cere să identific precis „scopul” universal al rănilor pe care le provoc, răspunsul la îndemână ar fi acela că nu fac decât să mă caut pe mine însumi. Scopul nu scuză. Căutându-mă, îi stivuiesc pe alții în vrafuri care abia dacă-și țin un echilibru precar. Îi mut de colo-colo, îi mut cu mine oriunde mă mut și de la o vreme nu-i mai mut, îi uit pe drum fără ca vreodată să-i uit.
Stive de trupuri ce au suflete. Corul gemetelor, al protestelor. Cântecul patetic al implorărilor. Oprește-te la mine! Alege-mă! Nu mai pleca! Sărbătorește-mă pe mine sau nu mai sărbători deloc.
Privesc pe fereastră, de pe canapea, și văd peste drum altă fereastră - despărțitura ei clasică, simplă, standardizată mă emoționează, e un pattern. Îmi dă un sentiment de acasă. Însă e doar nostalgia după ceva ce, îmi închipui eu, a rămas neatins, nedescoperit toți anii ăștia.
O să fie drumul, o să fie sosirea. Debarcarea bagajelor. Momentul culminant. După care ar trebui să intervină liniștea și nimicul. Dar va rămâne mereu ceva ce mă va agita pe tăcute în interior.
Paradisul e atunci când sufletele & dragostea se strămută în mâncare. Printre ingrediente, legându-le ca mortarul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu