A te dezice de contemporani (a-i calomnia, pe deasupra) pare să facă parte din procesul creației. Uneori, pare chiar să garanteze acest proces... Cred că multor creatori le-ar fi, realmente, mult mai dificil, către imposibil, să creeze conștientizând că sunt contemporani cu alți indivizi valoroși. Cu asta nu se pot împăca!
Totuși, ca să arate că se adapă și ei de la valorile consacrate ale omenirii & că atitudinea lor nu provine, de fapt, din mai comuna neîncredere-n sine, convertită compensatoriu în aroganță și-n omenească invidie, autorii ăștia își aleg din trecut câteva personalități enorme, greu de contestat și, mai ales, în mod convenabil decedate, cărora le declară public nesfârșita adorație.
Pentru Gide, de exemplu, nici Flaubert nu-i îndeajuns de bun. Anii care-i despart sunt prea puțini. Au fost și contemporani vreo 10 ani... Primejdioasă apropierea epocii în care scria Gide de epoca în care „revoluționa” scandalos proza G. Flaubert!
Lui Proust, A. Gide îi reproșa că nu scrie mai deschis despre sexualitate, dar pe propriii critici nu-i înțelegea cum de nu pot pătrunde toate „înțelesurile” operei sale. Piesele de teatru ale prietenilor săi apropiați îl stânjenesc, găsindu-le slabe, dar ce întristat se simte Gide când piesele lui sunt receptate de critici cu răceală...
Uite și-o spusă faină a lui Gide: „Are nevoie, pentru a se îndepărta de mine, să creadă în indiferența mea.” (Jurnal)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu