Cuvinte au fost spuse

A-i răni voluntar pe ceilalți nu-i pentru mine un scop. Dacă mi s-ar cere să identific precis „scopul” universal al rănilor pe care le provoc, răspunsul la îndemână ar fi acela că nu fac decât să mă caut pe mine însumi. Scopul nu scuză. Căutându-mă, îi stivuiesc pe alții în vrafuri care abia dacă-și țin un echilibru precar. Îi mut de colo-colo, îi mut cu mine oriunde mă mut și de la o vreme nu-i mai mut, îi uit pe drum fără ca vreodată să-i uit.

Stive de trupuri ce au suflete. Corul gemetelor, al protestelor. Cântecul patetic al implorărilor. Oprește-te la mine! Alege-mă! Nu mai pleca! Sărbătorește-mă pe mine sau nu mai sărbători deloc.

Privesc pe fereastră, de pe canapea, și văd peste drum altă fereastră - despărțitura ei clasică, simplă, standardizată mă emoționează, e un pattern. Îmi dă un sentiment de acasă. Însă e doar nostalgia după ceva ce, îmi închipui eu, a rămas neatins, nedescoperit toți anii ăștia.

O să fie drumul, o să fie sosirea. Debarcarea bagajelor. Momentul culminant. După care ar trebui să intervină liniștea și nimicul. Dar va rămâne mereu ceva ce mă va agita pe tăcute în interior.

Paradisul e atunci când sufletele & dragostea se strămută în mâncare. Printre ingrediente, legându-le ca mortarul.

Recomandări

Pizmă auctorială

A te dezice de contemporani (a-i calomnia, pe deasupra) pare să facă parte din procesul creației. Uneori, pare chiar să garanteze acest proces... Cred că multor creatori le-ar fi, realmente, mult mai dificil, către imposibil, să creeze conștientizând că sunt contemporani cu alți indivizi valoroși. Cu asta nu se pot împăca!

Totuși, ca să arate că se adapă și ei de la valorile consacrate ale omenirii & că atitudinea lor nu provine, de fapt, din mai comuna neîncredere-n sine, convertită compensatoriu în aroganță și-n omenească invidie, autorii ăștia își aleg din trecut câteva personalități enorme, greu de contestat și, mai ales, în mod convenabil decedate, cărora le declară public nesfârșita adorație.

Pentru Gide, de exemplu, nici Flaubert nu-i îndeajuns de bun. Anii care-i despart sunt prea puțini. Au fost și contemporani vreo 10 ani... Primejdioasă apropierea epocii în care scria Gide de epoca în care „revoluționa” scandalos proza G. Flaubert!

Lui Proust, A. Gide îi reproșa că nu scrie mai deschis despre sexualitate, dar pe propriii critici nu-i înțelegea cum de nu pot pătrunde toate „înțelesurile” operei sale. Piesele de teatru ale prietenilor săi apropiați îl stânjenesc, găsindu-le slabe, dar ce întristat se simte Gide când piesele lui sunt receptate de critici cu răceală...

Uite și-o spusă faină a lui Gide: „Are nevoie, pentru a se îndepărta de mine, să creadă în indiferența mea.” (Jurnal)

Uns cu pasiune

Incapabil de acte absolute, perfect capabil de pasiune, carnea cea moale de pe costițe mistuită lent în pântece, timp în care spionez strada printre degetele picioarelor tale.

Simt că aș scrie o carte și cartea pe care aș scrie-o ar fi chiar asta pe care o citesc acum, n-aș schimba un rând din ea, ba chiar aș folosi spaniola din original pentru a o compune! N-ar fi un plagiat, o copie ordinară, nicidecum o corectură sau - Doamne ferește - o parodie. E doar simțământul firesc ce apare în mintea oricărui cititor împătimit: acela că ochii lui scriu cartea care se scrie singură, fiind deja scrisă de altul, sub ochii lui. Analogia cu ce se petrece în sufletul voyeurului (copil) nu e deloc deplasată: el urmărește însetat, de la o distanță aseptică, actul sexual al altora, punându-se pe rând în pielea fiecăruia dintre partenerii la care trage cu ochiul și încercând cu eforturi supraumane să simtă și ca „el” și ca „ea”, simultan simțind și ca sine însuși (privitorul) - procesând intens ceea ce soarbe din ochi. Peste toate, gelozia (câteodată, suspectez că gelozia stă, de fapt, sub toate, adică la baza tuturor marilor pasiuni, nu peste ele)!

Duminici fără sos

O duminică așa cum se cuvine, petrecută în inconștiența somnului - dormit în mai multe reprize, citind, amânând, gătind. Punctul luminos al zilei, în afară de scurta și indecisa vizită a soarelui, a fost prepararea tocăniței de porc. Rețetă inventată (sau mai mult intuită - după cum mi-a șoptit memoria gusturilor că ar trebui să iasă o astfel de mâncare).

Intuiția nu m-a lăsat la greu. Nici memoria. Tocana trebuia să fie roșiatică, ușor iute, cu gust predominant de chimen. Cartofi sfărâmicioși. Cimbru, piper, sare. Opțional, dafin. Și dragul de-a o face. N-a lipsit nimic. Nici măcar ora târzie n-am resimțit-o ca pe-o presiune.

Arșiță-n ianuarie

Căldura asta toropitoare îmi amintește de un nelămurit Sud al ființei mele, unul pe care n-aș putea să-l identific, punând degetul pe el, pe hartă, la o autorevizie a biografiei.

Hainele și trupul nu mai ajung la pace, canicula face goliciunea firească, rușinea și pudoarea fac pași importanți în spate.

A fi despuiat devine o stare naturală și nevoia de a te trezi într-un trup străin care să rămână străin după aceea, să nu te atingă, să nu te mai solicite deloc.

Arșița - aproape audibilă. E prezentă în felul cleios cum sună toate cele în aerul lichefiat. Ai dori trup, dar (de n-ar fi) teama că, apoi, în îmbrățișarea ultimă, nu l-aș mai putea desprinde de al tău și ați pieri amândoi bulbucind ca jumările în grăsimea topită...

Trupești - culese târziu

A. Gide, Jurnal (Cartier): „Cele mai îndărătnice rătăciri ale trupului mi-au lăsat sufletul mai liniștit decât cea mai neînsemnată poticnire a minții - și mă simt cu conștiința neîmpăcată atunci când ies dintr-un salon, nu dintr-un bordel.”

E. L. Doctorow, Billy Bathgate (Leda): „O doream în cerul gurii, de unde-ți vin lacrimile, și în gât, unde ți se îneacă de obicei cuvintele.”

M.-L. von Franz, Problema Puer Aeternus (Nemira): „Ea îl acuză că transformă totul în nesiguranță, că dizolvă totul. El încearcă, dimpotrivă, să demonstreze că siguranța lumii burgheze nu este, de fapt, siguranță și că doar cei ce se pot lăsa în voia aventurii iraționale a vieții câștigă siguranța autentică.”

Cărți citite în 2016.

Roman stradal

- Ai pofte? întreabă ea.

- Numai dintre cele ce mă conduc înapoi la tine.

- Râvnești la altele?

- Doar cât să-mi fie mai ușor să te regăsesc.

***

- De ce mergi așa strâmb? - o mamă ce trece își întreabă fiul.

- Să văd lumea!

Raggarballe med svängdörr

Citeam eu cu delicii și cu aviditate din K.O.K. - Lupta mea (vol. 6), chiar încântat de cât de curgătoare-i traducerea și cumva „unitară” cu cele ale precedentelor volume (1, 2, 3 și 5 sunt traduse de alte trei persoane), când dintr-o dată, pe la pagina 199, dau peste expresia, lăsată intenționat în suedeză, în text: Raggarballe med svängdörr. 

Părerea traducătoarei (din nou) prea puritane, dna Ivona Berceanu (care a tradus magistral și vol. 4), e aceea că raggarballe (cu alte cuvinte - pulă; vegye fasz, în ungurește; pick dick, în engl.) s-ar putea transpune în română prin termenul „mădular”. 

Pe lângă că raggarballe e o expresie suedeză argotică (am făcut „cercetare” pe internet, consultând mai multe dicționare, fiind numele folosit ca amuzament pentru a desemna crenvurștii în chiflă, hot-dog = literal, „pulă într-o ușă batantă”), în românește nici naiba nu mai denumește, argotic, pula prin cuvântul „mădular”! Poate doar Neculce, prin letopisețe.

Dacă traducătoarei i s-a părut prea izbitor „pulă”, putea folosi „sulă”, care e încă în circulație prin cartierele românești. În nici un caz, mădular sau mătărângă (cum am bănuiala c-a fost tentată, totul pentru a evita „obscenitatea”).

Lasă că, în paranteză fie spus, ciclul Anotimpurilor lui Knausgård n-a mai fost tradus în românește direct din norvegiană (sau suedeză, nu știu care-i limba originală a tetralogiei ăsteia), ci din engleză! Prin urmare, editura Litera n-o mai fi dorit să contracteze & să plătească un traducător (presupun că mai rar întâlnit și mai scump) din norvegiană (?).

Dar asta ce mai e: „Nu mă pricepeam la mașini, dar pentru mine anii ‘90 erau ca și ieri.” De unde acel „și”? Și de ce? E vorba cumva de prietenia dintre „ca” și „ieri”? Sau ce rol are copulativa? Îți spun eu ce rol are: are rolul pe care l-a căpătat „și”-ul în demersul național de evitare a cacofoniei chiar și acolo unde nu e de găsit!

De asemenea, cum m-am mai pronunțat cu alte ocazii, alte traduceri: „rahat” n-o să aibă niciodată forța stilistică a unui „căcat”. Sunt sigur că K.O.K. n-a folosit un eufemism demn de niște domnișoare de pension pentru „căcat”. „Rahat” e introdus, de obicei, în conversațiile dintre părinții ipocriți, când sunt și copiii de față. Or eu nu citesc Lupta mea cu glas tare, cu copiii de față.

„Eu o prevenisem dinainte că mama va plânge...” (p. 929) - să mai comentez ceva? Bine că nu ai prevenit-o după...-

Cu futilitățile astea, mi-am pierdut eu cel puțin 30 de minute. Înapoi la lectură, deci! Sunt bucuros să recunosc că, în ciuda cârcotelilor de mai sus, port un inexprimabil respect pentru munca titanică și de mare calitate a traducătoarei acestui volum. Viața mea de cititor pe coate ar fi fost categoric mai săracă fără lectura ciclului Lupta mea.

Scandal

Cineva poate să iubească pe altcineva mai mult decât pe sine, în ciuda tuturor opreliștilor, a distanței, a despărțirii (despărțirilor) și, uneori, chiar a morții.

Cineva poate iubi pe altcineva mai mult decât își iubește familia din care provine și poate să sufere mai mult când pierde pe acel altcineva decât ar suferi pierzând un membru al propriei familii.

Asta, alături de inerția aproape plăcută a actului de a suferi, e parte din stranietatea faptului de a fi un om și de a avea un suflet.