Energie

Se-ncarcă telefonul și, pe urmă, totul o să fie bine. O să am telefon încărcat și o să urmăresc cu-o ușoară groază cum se descarcă iarăși, treptat, frunzărindu-l maniacal. Am avut vise despre care mi-e frică să scriu.

Un pod improvizat din scânduri pe jumătate scufundate sub ape, pășesc abia zărindu-l prin apa tulbure ce curge peste el, apoi mă văd nevoit să înot nu știu cum se face schițez niște mișcări acolo cât să mă mențin la suprafață.

Mă agăț cu degetele de scânduri, întrecându-mă pentru supraviețuire cu alți oameni, acum trebuie să urc, nu înțeleg din ce motiv, ca să las apa în spatele meu, urc spre mal? mă înalț deasupra apelor să pot respira ținându-mă mai departe de scânduri.

Philip Roth - Counterlife

„- Poate că-ți place să fii într-o perpetuă criză, spuse ea. Mie nu.”

„- Dacă nu m-ai fi întâlnit pe mine, probabil că ai fi uitat și ai fi trăit o viață mai liniștită.”

„- Dar te-am întâlnit!”

Merită? Bătaia de cap. Strângerile de inimă, privirile goale, clipele de reverie fără imagini. Da. Merită.

De umbra proprie

O stare de aluat nedospit, de deznădejde cimentată. Teama de mine însumi și de ceea ce mă amenință apropiindu-mi-se de pragul conștiinței, jecmănindu-mi puțina liniște. Să fi fost, poate, „numai” panica indusă de infectarea cu lehamite, teama că nu voi mai regăsi vreodată motivația să mă ridic de pe scaunul ăsta, pentru că n-ar avea nici o noimă să mă ridic. Să clipesc, să respir, să schițez alte planuri la care să sper cu inima bătând mai repede de teama împlinirii lor, când se apropie termenul.

Percep ca pe o amenințare, ori mai rău - ca pe-o trădare! - mărturisirea cuiva că simte că s-ar fi maturizat, verificabilă sau nu în realitate, că nu mai e copilul de ieri. Mă simt, așadar, trădat, lăsat în urmă de camarazi, în unicitatea mea imatură.

Revenindu-mi apoi rațiunea, măcar în parte, știu că povestea maturizării e o mințire de sine. Maturizarea este, de fapt, o traumă pe care noi stăruim s-o drapăm cu o ajustare sobră de comportament.

În urma oricărei lovituri sau suferințe, înclinația oricui este să se refugieze în doliu, cedând din neînsemnata exuberanță copilărească pe care o mai păstrase, ca pe-o sfântă relicvă, și afișând fața lungă și gesturile economicoase, implicarea emoțională redusă la cote de avarie ale „maturizatului”, care insistă să reiasă clar că nu mai crede-n nimeni & nimic, ci numai în el însuși.

Înăsprirea peste noapte a sufletului nu înseamnă a te fi maturizat! Or, admițând că asta înseamnă, nu văd de ce zisa maturizare ar fi un deziderat...

Să-ți mortifici aparența și emoția petru a te „conserva”.

Mut despre mine

Lucrez, pun și eu mâna pe ceva, zvâcnetul celui căruia i-a intrat în reflex să se mute, cel care se mută adesea, nomadul minții, învățat să-și grupeze micul avut în cutii, așa că mut cutii de colo-colo, cu un gest mecanic îmi duc dosul palmei la frunte, simt de departe mirosul de praf umed al pielii - chiar așa miroase: a praf vechi, nu neapărat nostalgic.

Programul mi-e plin, am avut grijă să-l îndop cu de toate, dar în ciuda plinătății lui se găsește loc berechet pentru provocări, pentru întâlniri "revelatoare", pălesc în fața lor însemnările din caietul pe care-l țin în poală în noaptea acestui final de septembrie: sunt o nimica toată, o pierdere de vreme cu mine însumi; un om scriind despre el însuși, dându-și de lucru munci pe care le execută scrijelind, sărind intelectualicește de la una la alta, ca-n șotron, n-ai și tu o trăsătură de-ale unui constructor, de-ale unui stâlp al casei... De-ai avea, te-aș lua de bărbat.

Te iubesc, pentru că mă ajuți. Folosind formulele astea grele de obligații, voi stimula în tine magaziile cunoașterii și motoarele strădaniei.

Câte altele se leagă și se încheagă mai bine decât munca (con)dusă de nas în ceața parfumată cu un ușor iz de sudoare - izul seducției gratuite? Folosești dezinvolt rostirile strict oprite, cu ele paralizezi rațiunea din ins și știi că ai să identifici acolo robinetele cu experiență, cu știință, și ai să faci să curgă șuvoi transferul de pricepere.

Ce n-ar face pentru tine un om vrăjit, victimă hipnotizată de forța fluidă a oricărui cuvânt tabu (obscen, incorect, șocant de intuitiv) pe care-l ațintești către el ori îl lansezi „la întâmplare” în aer, cu o nonșalanță ce pe mulți împietrește, în răspăr cu felul cum ar decurge, de regulă, ritualul apropierii adevărate!

Cuvinte și formule ce au coloritul unui semafor. Spuse cu ușurătate, ca la beție, golite bine de orice conținut omenesc, dar, mirosind încă a ceea ce obișnuiseră să poarte într-însele, își păstrează o parte din însușirile autoritare.

Te iubesc devine, astfel, o poruncă, te pui pe loc în genunchi auzind acest tip de teiubesc, e ordinul unui suveran către mine. Felul său de a se îndura, de a observa că exist.

Mode de vivre

A reveni zilnic în același loc (al crimei), a te face lesne regăsibil, a-ți plimba lent prin minte ecoul cuvintelor demult ascultate și a le reda celui care le-a rostit. Uimitor cât de puține alte lucruri seduc pe cineva mai profund ca propriile-i cuvinte, revenite ca un ecou ricoșat din mintea celui care ți le-a ascultat și, prin gura lui, revărsate sonor înapoi - doar un pic mutilate - asupra ta.

Abia în clipa aia, a ricoșeului, realizez ce spusesem, aflu despre mine, de la mine ca de la un altul, câte puțin despre cine sunt, cine eram tot timpul ăsta, cât zăcusem amorțită & surdă în colivia antifonată cu aur (căptușită cu epuizantele fotografii de familie).

În aceeași amorțire te afli și acum, doar că ți-e mai greu să consimți, căci amorțirea asta (nu alta) e starea pentru care ai dobândit cel mai bun (căci îndelung) antrenament. Lumea, de care nu vrei să mai știi, și munca - munca aia cu provocările ei aiuritoare și, da, agenda înnegrită cu scrisul mărunt al „lucrurilor de făcut”.

Folosind neîntâmplător acest termen - provocări - smulgi cepul îndoielii din gaura lui, întreții ambiguitatea, toamna se însămânțează îndoiala și stufos crește, apoi, hățișul ei în vecii vecilor. Întâmpini „provocări” multe și frumoase, cât eu mă ocup cu stiloul de poezia asta refuzată la export. Poezie de caiet.

Copleșit de „povestea succesului”, succesul - dovadă a prezenței în tine a însușirii de-a te regenera și, de ce nu, dovadă a negrei uitări. Neagra uitare, dar nu uitarea expiatorie a pustnicului fugit din lume în căutarea lui Dumnezeu, reducând Întregul din jur la esență, ci uitarea narcotizată cu muncă și cu succese, mici, mărunte, meschine. Nu știu eu ce fel de uitare.

Recompensa crepusculară a oboselii, pe care preferi să n-o suspectezi c-ar fi una de natură nevrotică. I-ai dat destule rațiuni să se deghizeze în oboseală ordinară, dată de munca firească, dată de pereți - te obosești, ca să nu rezulte că suferi. Arăți altora crăpăturile, bătăturile din palmă, din talpă. Toate dor de la folosirea intensă, prost dozată, a uneltelor. Fată de oraș. Băiatul mamei. Nu-i loc pentru nici un câtdemic gând, nici un dor, nici o umezire lubrică. Nici un regret.

Oboseala numără numai bătături, crăpături, asprimi, mici nevralgii ici-colo, însoțite de icnete, oftat din rărunchi și o rețea încăpățânată de riduri paralele ce și-au făcut prieteni noi pe chipul tău. Preferă ochii, în special.

Nu locuiesc în chilia oboselii lucruri ca: mesaje ascunse, priviri languroase, ce ar putea căuta pe un altul căruia să-i tragă din picioare șosetele puturoase, privindu-te în ochi cu făgăduință.

Nu. E-o îndeletnicire oarbă, a țese cu ochii cusuți și cu satisfacții asemenea celor resimțite pe timpul pișării din inegala trecere a stropilor prin canalul urinar înspre ținta asupra căreia stau larg deschise cele două coapse albe ca să nu se ude.

Pierdut, declar nul

Totul e la mine-n cap. Nimic din toate astea nu se-ntâmplă în mod real. Ceea ce simt nu simt, de fapt. E numai o impresie. Ficțiune. O amăgire pentru care am semnat un contract. O ciudă ce mă-nmoaie și mă duce-n ispită, la cerșit.

Neputința de a accepta că pierd. Sau că am pierdut. Patetismul târzior al trezirii. Fictiva acumulare a sentimentelor, frustrarea camuflată în pietate, în solidaritate, în chinul apropierii de semeni.

Ceea ce citesc nu citesc. Citesc? E neverosimil, n-are nici un înțeles, cum n-au înțeles mașinile ce trec pe stradă, conduse către nicăieri de niște necunoscuți. Lasă zgomot în urmă, lasă un miros, lasă și urme, dar nu-mi spun nimic, doar trec.

Sunt un recipient fără ciur, fără filtru. Tot ce intră-n mine zăbovește prea mult, se depune, se strică, se împute. Zgură. Jeg vorbitor.

Cuvinte stratificate, cuvinte ce-au murit înainte de-a apuca să promită ceva. Nu jurăminte, nu făgăduieli. Obișnuință și un strop de bien-être. Oglindire.

Am pășit prin frunze, ne-am așezat și-am deschis ochii oglindă - în apele lor verzi s-au derulat toate nerostirile, de mai multe ori, mai multe proiecții cu sala goală s-au cimentat în cele din urmă într-o temelie de speranțe cu suc acru, acid gastric de reflux.

Ai vomitat pe pantofi? Mi-ai spus cumva anume, pe nume, ori doar mi s-a părut?

Ce-i rostit cu brutalitate, despuiat de orice introducere, pe nedescălțate, în picioare cu pantofi strâmți, scârțietori, se preschimbă apoi în gălăgie, alarmă, bun prilej de fugă.

Sunt un destoinic semănător de speranțe, cu toate că eu nu pătrunderea în #împărățiacerurilor o propovăduiesc; anatemizez fără îndurare lumea asta. Cine te-ar putea iubi doar pentru atât? Nu întreb retoric. Aștept să-mi sosească un portret-robot.

Pot induce altuia starea de ebrietate, jucându-mă cel mult pe mine însumi. Nimic pregătit dinainte, nimic dramatizat. Nici un scenariu. Scopul este scenariul. Scopul se umple treptat cu ceea ce un scop e capabil să atragă în vederea împlinirii sale.

Monstrul familiei

Visez monstrul familiei, ascuns departe de ochii lumii taman în podul casei, în mansardă, unde altundeva? O maimuță antropoidă, violentă, dar dornică și de afecțiune, tânjind după atenția noastră.

Părea a fi „monstrul tuturor”, ca și cum noi toți cei din familie l-am fi conceput & proiectat prin puterea minții. Era o proiecție comună, o halucinație în grup.

Trenuri circulând pe linii prăpădite, oprind definitiv în gări de provincie. Trenuri ce nu opresc, încetinesc. Trebuie să urci din mers, ca să prinzi legătura în gara următoare.

Povara, rușinea familiei, dejecția genetică, tara de care nu putem scăpa, secretul nostru penibil, brutal, ticălos, greu de ascuns, inexplicabil.

Nu știm care anume este acest secret, dar ne urmărește în tot ce facem, sabotându-ne cele mai bine intenționate acte, umbrindu-ne bucuriile.

Decriptări

Am visat morminte prăbușite în ele însele, morminte săpate la o adâncime insuficientă din care morții familiei, printre care și un copil, ieșiseră la vedere, scoși afară de ploi, de vremea câinoasă, din pământul răscolit și spălat de ape.

Monumente funerare identice, cele mai noi erau copia unui monument inițial, impunător, copiile fiind tot mai aproximative, pe măsură ce se îndepărtau fizic și temporal de model, pe măsura apropierii lor de „prezent”.

Copilul era singurul mai vădit, nu încăpea nici o îndoială, alb, osificat, dar întreg, nealterat, expus aerului pe un fond natural cenușiu.

Tabloul răscolirii mormintelor avea un aer de mare dramă. Știusem că motivul dezvelirii indecente a morților era acela că fuseseră îngropați prea la suprafață. Îngropați ieftin, având înfipte la căpătâi monumente plagiate grosolan, cu detalii decorative secession ce se estompau pe când le priveam.

Seri fertile

Într-o seară ploioasă ca asta ai fost conceput și tu, n-aveam nimic altceva de făcut, era în perioada comunistă, sărăcie și trai modest, așa că nu ne rămăsese decât să ne futem. Așa ai apărut tu pe lume. Dintr-un futut din plictis, în prag de toamnă. Doar nu credeai că ești „rodul iubirii.”

Îmi convine că plouă cât mă aflu în oraș; nu-s plecat acasă, n-am planuri de ieșit, nu-i nici un festival la care să asist, trecătorii nu-mi mai zăbovesc sub geamuri, dezbătând cu iubitele lor la telefon, controlându-le mințile de la distanță, agonia relației, ori vecinii, oprindu-se la o ultimă țigară pe treptele dinaintea ușii de intrare în bloc, sub umbrarul de beton, vorbind în neștire, uzul gerunziilor e potrivit și justificat, acum că tot intrăm în toamnă, e literar-muzical.

Sunt mai puține zgomotele emise de guri și de glasuri incontinente. Rămân doar foșnetul balsamic al roților, glasul molcom al picăturilor rare de ploaie, pocnetul grăbit al ușii de la scară, ghearele pisicii patinând pe parchet.