Înciudatul

„Tăcea și privea cum moare iubirea lor.” (Proust)

Nu sunt pe deplin lămurit dacă gelosul își dorește cu adevărat posesia totală, fără rest, a persoanei „iubite” ori își dorește, mai probabil, ca ființa pe care o iubește să nu (mai) aparțină în veci altuia.

Să nu fie a altuia nici, bineînțeles, atâta timp cât ea este a lui (și el, al ei), dar nici într-un dup-aceea pe care nu l-ar ține stomacul să și-l închipuie (mai bine ar muri decât...).

Nu că invidiosul ar râvni atât de copleșitor obiectul; el tânjește cu o evlavie furioasă ca obiectul să nu mai intre vreodată în posesia altuia. Gândul ăsta îl doare mai acut ca o suferință „reală” (ce-o fi „real” în suferință & ce e „născocit”?). Îl doare chiar mai mult decât varianta în care obiectul ar fi distrus sau ar dispărea de pe fața pământului.

Invidiosul nu-și dorește pentru sine lucrul celuilalt, scopul său este de a-l deposeda (a-l lipsi) pe celălalt de obiectul atât de râvnit.

Fericirea sa supremă ar fi ca nimeni altul să nu dețină ceea ce el nu poate avea (ori poate c-a avut, dar n-a știut păstra).

Preocuparea sa obsesivă este aceasta: o lume a proprietăților confiscate. Cu toții desproprietăriți. Solitari și ocoliți de prieteni, ca el.

Raiul, pentru gelos, este lumea în care nimeni n-are nimic în proprietate, pentru ca astfel lui să-i vină mai lesne să se scuture de povara de a jindui.

Ciudosul ar fi, poate, fericit de n-ar avea la ce să jinduiască. Dacă toate cele frumoase, scumpe, ademenitoare, impunătoare și strălucitoare, trupuri și ziduri, animale și mașini, ar fi ascunse vederii sale & distruse.

Lui rămânându-i să se prefacă smerit, să-și tocească liniștit simțurile și genunchii în rugăciuni fără ecou, să poarte straie cenușii, ascetice, să creadă în divinitate cu o convingere „de ochii lumii” și să și-o frece pe-nserat, smintit de cele mai dezlănțuite fantezii sexuale.

Posesiunea nu-i aduce împăcarea interioară. Împăcarea gelosului vine numai din desființarea obiectului care a fost odinioară al lui. Liniștea e adusă de verdictul dezrobitor: nimeni din jur n-are ceea ce n-am nici eu.

Și de-o ții prizonieră pe cea pe care o adori (temându-te neîncetat că-ți va fi furată), nimic nu  te consolează ca dispariția ei de pe pământ. Să plece undeva, oriunde, în altă sferă, într-un pustiu în care atingerea ei de trupurile și mâinile altor oameni ar fi imposibilă.

Trebuința urgentă, primă, a gelosului invidios este de a-i sărăci pe ceilalți, nu de a-și însuși avutul lor.

Totuși, gelozia n-ar pieri odată cu averea. Cine a fost odată gelos poate găsi cu ușurință numeroase alte motive să continue să fie gelos și într-o lume de deposedați. Va fi gelos pe inteligență, pe frumusețe, pe diverse alte însușiri fizice, pe charisma altuia. Pe zâmbete. Pe tăcere, pe râsul în hohote al cuiva, pe somnul fără griji al aproapelui, pe orgasmul partenerului, pe felul aparte în care cineva face umbră pământului.