Urmăresc un serial pe HBO despre o escortă (curtezană?) de lux, rece & cinică, mândră că nu se atașează de clienți, nu-i este scârbă de ea însăși după ce prestează serviciile pentru care primește bani (frumoși) în plic.
Mă întreb, aflându-mă doar pe la al 5-lea episod, cât va mai dura până va apărea obișnuitul „efect” moralizator, prima ei îndrăgostire, primul atașament emoțional, prima vomă din autoînvinovățire, în urma contactului cu acel bărbat în vârstă pe care-l va fute contra cost, prefăcându-se excitată.
Puține filme (așadar, și scenarii) pedalează strict pe poteca cinismului și a detașării, când vine vorba despre promiscuitate. După un timp nu prea îndelungat, apar soții sau soțiile devastate care impută „distrugerea familiei”, plânsete, amenințări nocturne la telefon, beții fatale, tentative de suicid.
Și tot „căcatul etic” - învățămintele și, mai ales, (po)căința. Cum că: vezi ce pățești dacă greșești, dacă în deplină cunoștință de cauză calci pe lângă „norme”. Ruinezi vieți armonioase, destrami familii bine închegate, însăși ordinea socială o primejduiești...
De ce n-aș fi îndreptățit să văd un film (nepornografic) în care o fată obișnuită se fute pe bani mulți, cu clienți de lux, îmbogățindu-se și nepărându-i rău la final? Văd, în schimb, soții disperate (de multe ori, casnice) care-și urmăresc soții ca să-i readucă-n sânul sterp al familiei. Să n-aibă fata mustrări de conștiință, n-o dor cracii, nu se spală cu alcool dezinfectant „după aia”, nu e copleșită de dezgust. Îi place!
Îi place până la capăt. Adună bani ușori, contrar eticii protestante. Își vinde trupul, rotunjindu-și veniturile.
De ce s-ar opri numai pentru că-i apare, la un moment dat, în cale o soție înlăcrimată, care o întreabă tremurând: știai că are copii? Și ce dacă are copii? Ce-s copiii? Îngeri? Heruvimi? Scuturi umane? Copiii exclud escorta?
