La Chute

Nu-i cale să te ridici în timpul căderii. E absurd! Cât ești al căderii, tăind aerul cu mișcări dezordonate, căderea își face mendrele cu tine, te întoarce pe toate fețele - plăcute ochiului și sufletului sau nu. Până să simți izbitura de fundul hăului, trec secunde bune, lungi, grele. Abia după aceea, ajuns cât de jos posibil, te poți ridica și scutura de praf. Dacă a mai rămas ceva din tine.

Acum, pot să mă ridic & să scutur de praf ce-a mai rămas din mine.

Pași într-un ochi

Am înaintat cu pași mari zilele astea! Totul trebuia folosit ca să-mi continui mișcarea, înaintarea. Fiecare faptă bună, fiecare fapt, fiece mic bastion cucerit, orice zi în care reușesc să mă culc & să adorm liniștit - folosite ca să nu mă opresc.

Ființez în jurul tău ca turnul bisericii în jurul ceasului. Ființez cu speranța că ceasul nu e defect. Și că temelia pe care mă-nalț mă va susține.

O să rezolvăm asta.

Te repar eu.

Am visat că intrasem într-un ochi verde de om. Mi-era teamă - nu știam să înot, mă zbat, afundându-mă în vâscozitatea lui. Îl vedeam detaliat, mărit ca la microscop.

Avea pete maronii pe porțiunea albă, pete care mă îngrijorau.

Mă zvârcolesc în acel ochi ca o lacrimă, ca o musculiță sâcâitoare ce mi se sinucide între gene murind în sarea lacrimilor dintr-o dată abundente, straja ochiului, ce încearcă s-o dea afară de acolo cât mai iute.

Istoria se repetă*

“Este îngrozitor să afli, copil fiind, că omul este o ființă separată de restul lumii, că nimeni și nimic nu suferă împreună cu tine când ți-ai ars limba sau când ți-ai julit genunchii, că durerea psihică și cea fizică aparțin în întregime fiecăruia dintre noi.” 

*Donna Tartt - Istoria secretă, Polirom, 2005, trad. Magda Groza

Cură prin calomnie

Ponegrind - îndepărtezi, grăbești ireparabilul. Încerci să-ți faci un bine, negând persoana care te-a modelat, într-o măsură, cu mâinile ei, blasfemiind, răstălmăcind, suprascriind ceea ce părea de neșters. Persoana în brațele căreia ai murit de atâtea ori.

Mamă, ce cauți cu mine-n baie, mai povestim fata mea, departe de urechile bărbaților, ce sâni frumoși ai, fata mea, sunt tari la vedere, pot să-i ating? ia-i în palme pe rând, mamă, să păstrăm atmosfera cordială, la nivel de evaluare rece, vreau doar să văd în stare nudă minunăția căreia i-am dat naștere.

Caietul văcăriței

Tristețea unui caiet ale cărui file-s pe terminate. Închide în el niște zdrențe de trăiri, imprecis cuprinse în niște texte. Din lene. Lenea mea nu-i doar plăcerea nemișcării; e și o ușoară catatonie, e un fel de afazie, abulie, e teama de acționa. Lenea e relația mea cu lumea. Cu toate că mă înșel flagrant, prin lene arăt ce are sens pentru mine și ce nu.

***

Ar fi nevoie ca, la răstimpuri, oamenii să se simtă asurziți de propria voce. Aș vrea să văd mai mulți oameni dezgustați să se mai audă pe sine vorbind. Disprețuindu-și sonoritatea glasului.

Scriu cele de mai sus cu mintea (și cu urechea) la țipetele doljene (și n-o zic din șovinism) ale celei ce locuiește în apartamentul de dincolo de zidul ăsta. Parioarea pe meciuri de fotbal. Muierea fără chip, gumoasa! Carne adunată pe scheletul unei voci imposibile; o văcăriță de vaci sterpe, costelive și băligoase. Îi simt parfumul de baligă prin zid!

De la Muñoz Molina citire

„(...) eu cred că aceasta este unica ocupație în care am perseverat fără odihnă în viața mea, să mă uit la femei, să le miros parfumul și să observ cum sunt îmbrăcate sau încălțate, cum țin în mână paharele sau țigările, cum își încrucișează picioarele sau își sprijină un cot de tejgheaua unui bar, cu ce culoare și-au făcut unghiile sau și-au vopsit părul.”

Antonio Muñoz Molina - Călărețul polonez

Îmi este dor de cartea asta în timp ce o citesc! Îmi educă răbdarea și mă păstrează fidel ei, vorbindu-mi când și când despre mine.

Stratificări

Gelozii, neputința de a-nțelege, neputința de a vedea sub nas, dar probând o vedere ageră asupra depărtărilor - în preajma cărora nici măcar n-am ajuns vreodată.

Zeci de ani, așternuți în straturi de câte un an, o lună, o oră. Ori: mai mulți ani, împachetați, scurși în vrac, fără trăsături aparte, fără urme; numai epocile în care suferim lasă urme.

Sunt părți din mine rămase zălog timpului, suferinței, nedumeririi, dar și unor clipe de-o neverosimilă fericire.

Muzica m-a făcut atât de fericit! Cocoțat pe coama dealului, cu orașul la picioarele mele, o mână de oameni iubiți, ne eram alături pentru a priveghea o tinerețe fugitivă ce trebuia prinsă din urmă, posedată, trăită grabnic și nesăbuit.

Nu e nimic de înțeles din vremea aceea, e pură trăire în buza pădurii - îndurând foame, mizerie, răcoare, lipsuri. Nimic de explicat sau de justificat. Totul trebuia să se întâmple exact așa!