Să scrii până la demonetizare despre cineva care a plecat (de la tine, din lume). Să-l scrii până la estomparea contururilor. Să-l banalizezi, amintindu-ți cele mai nesemnificative și mai vulgare amănunte. Nimic nu-l va mai putea reașeza, după aceea, pe soclul obsesiei. Nu poți fi îndrăgostit pasional de o autopsie. De niște cili filiformi măriți de o mie de ori, exhibându-și într-un mediu lichid, sub lupa ta, ultimele zvâcniri. Dragostea se hrănește din zgârcenia detaliilor. Abundența cauzează...
Celălalt pleacă, trăgându-și grăbit hainele peste bucăți încă funcționale, smulse din noi. Din mine. Pleacă, și te trezești că nu mai poți gândi, nu poți concepe absența, dar mai cu seamă motivele ei. Mintea se blochează, profilactic, înainte de a trage concluzia de neîndurat că acum ai rămas doar tu, vechiul tău chip uitat în oglinzile întoarse, iată-te pe tine, gol, cu defectele tale, decorat cu cine știe ce fapte pe care nu ar fi trebuit să le comiți. Uși pe care n-ar fi trebuit să le deschizi.
Plecarea celuilalt nu te lasă cu nimic mai împuținat decât erai înainte de a-l fi întâlnit. Cel mult, te lasă așa cum te-a găsit. Puțin ai fost, puțin ai rămas.
Există mereu o poveste de iubire și una despre iubire - antidotul sau, nu rareori, îngrășământul suferinței ulterioare. Povestea despre iubire ne-o spunem în încercarea de a ne consola. Alegem clipele insportabil de frumoase și le revizităm maniacal, ca să mai suferim un pic, retrospectiv. Ori plonjăm în micile mizerii ale vieții de cuplu, în speranța că vindecarea o să se instaleze și mai repede.
Chiar petrecută demult, povestea nu se va sfârși decât atunci când căutarea (revizitarea obsesivă a poveștii despre) a încetat. În ziua când ne deșteptăm curați și, pășind în stradă, chipul lui binecunoscut nu se mai suprapune, fulgerare a memoriei obosite, altui chip - unul străin, nici măcar asemănător.
Sfârșitul poveștii de și despre iubire survine atunci când rememorările se fac o zeamă din ce în ce mai lungă și searbădă, ori când constatăm că flash-urile involuntare revin fără a mai fi însoțite de obișnuitele emoții. Repetiția ce stăruie poate pustii totul în cale. Tocind. Repetând, înveți, clădești, dar și, în același timp, cauterizezi, defrișezi: zonele virgine ale sufletului.
Celălalt pleacă, trăgându-și grăbit hainele peste bucăți încă funcționale, smulse din noi. Din mine. Pleacă, și te trezești că nu mai poți gândi, nu poți concepe absența, dar mai cu seamă motivele ei. Mintea se blochează, profilactic, înainte de a trage concluzia de neîndurat că acum ai rămas doar tu, vechiul tău chip uitat în oglinzile întoarse, iată-te pe tine, gol, cu defectele tale, decorat cu cine știe ce fapte pe care nu ar fi trebuit să le comiți. Uși pe care n-ar fi trebuit să le deschizi.
Plecarea celuilalt nu te lasă cu nimic mai împuținat decât erai înainte de a-l fi întâlnit. Cel mult, te lasă așa cum te-a găsit. Puțin ai fost, puțin ai rămas.
Există mereu o poveste de iubire și una despre iubire - antidotul sau, nu rareori, îngrășământul suferinței ulterioare. Povestea despre iubire ne-o spunem în încercarea de a ne consola. Alegem clipele insportabil de frumoase și le revizităm maniacal, ca să mai suferim un pic, retrospectiv. Ori plonjăm în micile mizerii ale vieții de cuplu, în speranța că vindecarea o să se instaleze și mai repede.
Chiar petrecută demult, povestea nu se va sfârși decât atunci când căutarea (revizitarea obsesivă a poveștii despre) a încetat. În ziua când ne deșteptăm curați și, pășind în stradă, chipul lui binecunoscut nu se mai suprapune, fulgerare a memoriei obosite, altui chip - unul străin, nici măcar asemănător.
Sfârșitul poveștii de și despre iubire survine atunci când rememorările se fac o zeamă din ce în ce mai lungă și searbădă, ori când constatăm că flash-urile involuntare revin fără a mai fi însoțite de obișnuitele emoții. Repetiția ce stăruie poate pustii totul în cale. Tocind. Repetând, înveți, clădești, dar și, în același timp, cauterizezi, defrișezi: zonele virgine ale sufletului.
Povestea despre iubire (ca și povestea de iubire) se termină numai atunci când totul a fost spus. Niciodată „totul” nu va fi spus! Însă - cu ultimele noastre resurse de intuiție - avem, cel puțin, capacitatea de a întrevedea cât de jos va trebui să coborâm (să cădem) în noi înșine, ca să putem reuși, la urmă, să ne urnim mai departe.
Eu sunt eu și ea este ea = tot ce s-a ales din noi. - „De ce sufăr?” - Pentru că ești conștient! C.G.Jung considera că nimeni nu devine conștient dacă nu suferă mai întâi. Și apoi urma întrebarea: „în ce măsură e bine să fii conștient?”
________________
*Lydia Davis - Sfârșitul poveștii, Ed. Univers/Colecția Globus
Un comentariu:
Îmi place cum ai scris despre ea. :) Nu e o carte ușor de digerat, pe mulți e posibil să-i plictisească, dar dacă ești înclinat spre (auto)analiză și detalii, poți să înțelegi foarte bine mecanismele din spatele ei, nevoia de a diseca totul, de a povesti pentru a te exorciza. Am scris și eu câteva rânduri aici: http://mihaelaburuiana.com/cartisicalatorii/sfarsitul-povestii-de-lydia-davis/
Trimiteți un comentariu