Ce ne enervează?

Că pe vremea mea, în România, Germania de Est era numită ReDeGe; redege devenise nume propriu. O fi fost dintr-o pudoare excesivă (citește: din teama laşă de a rosti Germania, ar fi iscat confuzie, ar fi putut să te asculte „organele”...), din prostie sau din snobeala aceea țipător-cenușie, cu accente provinciale, care a caracterizat anii optzeci ai secolului trecut?

***

Că în zilele noastre, străinătății (străinătate, adică tot ceea ce se află, geografic, în exteriorul țării noastre) i se spune, argotic, cu limbajul specific curții blocului: afară, dincolo... Dincolo de scândurile cotețului? Nu cred că mai încape vreo lămurire suplimentară în mărturia pe care o depun aceste adverbe despre gândirea noastră de captivi într-o colivie închipuită. „A plecat dincolo, iar acum o lună a luat-o şi pe nevastă-sa cu el.” Dincolo, adică în sufragerie? Pe lângă ele, fobicul și distantul străinătate sună azi afectuos.

***

Că, în general, expresiile argotice, născocite de copiii betonului, au pătruns adânc, via TV, în mintea puțină și-n vocabularul nostru sărac, dar degrabă receptiv la vorbele de autobază. (Mulțumim vouă: copywriteri calamburiști care ați muri de foame în Vest, cu jocurile voastre ieftine de cuvinte cu tot, speakeri școliți pe fast forward, jurnaliști fără ziar). Astăzi: a da zăpada. Pentru cei născuți în alte zone ale țării, asta se traduce prin: a curăța zăpada de pe căile de acces: trotuare, drumuri sau din gurile căscate ale celor ce au privit-o căzând din ceruri. Nu e vorba de un obicei tradițional de sărbători - datul zăpezii, nu e un dar și, mai ales, nu vă așteptați să primiți o parte din zăpada cuiva dacă o să colindați pe patru voci. Vrea să zică: a o da la o parte, într-o rostire mai puțin leneșă, mai puțin zgârcită cu conexiunile neuronale. Din categoria: daţi un sms...

***

Vocabularul când dulceag, când sforăitor, apelul la arhaisme, ca recuzită naționalistă: armie, oaste, oștire, paloș, fruntarii, glie, plai, grai, străbuni, gintă latină (genetic, noi suntem cam tot atât de latini ca și britanicii). Brânză, barză, varză, mânz, viezure. Neologismele nu au ce căuta în gurile noastre ingrate, ați înțeles?, atunci când facem vorbire despre chestii „sacrosancte” - ca patria. Denotă răceală, lipsă de implicare; germenii trădării însăși se află acolo!

Nu-mi este clar, totuși, cine a inventat patria... Patria, statul unitar sunt utopii. Foste „viziuni măreţe”, astăzi îmbâcsite idei de cancelarie, asemeni comunismului, egalitarismului, socialismului. Nu înțeleg de ce s-ar muri pentru înfăptuirea (alt cuvânt folosit negreșit în relație cu Unirea, cu U mare, alături de făurirea) unui stat unitar, centralizat! De ce nu ar rămâne „central” preocupărilor omul, individul, și nu supraorganizația parazitar-statală? Oare pentru că un stat mare, colector centralizat, dă șansa unui furt organizat la o scară mai largă? Furtul, perfecţionat şi lăsat moștenire din funcționar în fiu. În balanță cu feuda cea retrogradă (dar cât se poate de ușor de cuprins cu ochii ori de străbătut la pas, cu calul), țara este doar o abstracțiune. Nu e de mirare că oamenii de stat au împins la atâtea războaie. Numai ei știu câte privilegii au de apărat, nu o glie, un neam, nu o patrie.

***

Cei care (intelectuali, ploconişti, intelectuali ploconişti, ziariști), iubindu-l pe bărbatul Traian Băsescu cu o ardoare coprofilă, înebuniți în amorul lor, nu-i pot ierta Regelui Mihai I că nu l-a avut la inimă pe prea îndelungatul nostru președinte şi nu l-a invitat pe la dineuri. Acum se înghesuie să producă serii de articole condescendente, adesea batjocoritoare, la limita insultei, în care ei, mulți foști regaliști de conjunctură până mai ieri, contestă şansele revenirii României la forma de guvernământ a monarhiei constituționale.

Printre motive - cronologice: regele Mihai I e prea înaintat în vârstă. - Antipatii politice insurmontabile: se întâmplă că, surpriză sau nu, mulți politicieni din USL susțin „restaurația” - or, dacă USL o susţine, dintr-o dată aceşti „boi ai minţii” pur și simplu nu mai sunt regalişti. - Puritane (astea chiar nu știu de unde provin, într-o țară de corcituri): prezența unui Radu Duda în familia regală.

De aici deduc că d-na Catherine (Kate) Middleton, ducesă de Cambridge, această Duda a Marii Britanii, ar fi un adevărat scandal pentru mintoșii neamului, toți inși de rasă pură, mioritică, ar fi subiect de indignare cu accese de tuse la ceaiurile lor subțiri, cărtureştian-iceriste, de după-amiază.

Recent, la Sabina Fati - România liberă - am identificat un nou argument „sceptic”: regele sau regina, cine-o fi la succesiune, nu ar reuşi niciodată prin simpla lui prezență (sau a ei) să purifice sau să remodeleze în bine, prin puterea exemplului propriu, infecta clasă politică românească. Și cu asta, gata cu monarhia! În schimb, pe bărbatul Băsescu l-au crezut capabil să o facă de unul singur, au crezut în el și-n farmecele lui până dincolo de evidențe, ca-ntr-un Christos al securismului.

Frumoasa Domnului

Unde Domnul nu este însuși Dumnezeu din ceruri, ci stăpânul cât se poate de terestru al inimii ei, iubitul cel chipeș: înalt, smead, cameleonic, fruct copt, bine poziționat social - evreu de viță veche.

C.S./Timișoara 2012

Ariane este prima infidelă din literatură care, inexplicabil, nu mă face gelos, ci empatic, ba mai mult: solidar! Infidelele lui Proust, ale Zeruyei Shalev, sociopatele lui P. Roth şi W. Styron, voluptoasele femei împlinite ale Melaniei Mazzucco sau cele otrăvite cu literatură ieftină ale lui Flaubert și Tolstoi - toate m-au făcut să sufăr deznădăjduit pentru pasiunile lor extraconjugale: mereu (și) cu alții, niciodată (numai) cu mine. Pe mine ori pe nimeni altul - așa se punea problema! Și dacă, totuși, nu și nu pe mine, ci pe altul, atunci să te fi ținut morală inflamată, cugetări scandalizate de inspirație creștină, cele zece porunci scoase în soare & suflate de praf, virtuoasă oroare, grețuri, purgative, vărsături.

Ariane a ales o dată greșit, prea tânără: din slăbiciune, din recunoștință, din neputința de a spune nu, așa cum aleg atâtea femei, fără să iubească de fapt, asaltate îndărătnic și astfel epuizate de curtea asiduă a unor bărbați neînvățați cu renunțarea, cu înfrângerea. A doua oară alege dramatic, dar conștient, consimte să fie sedusă cu mijloace savante, privindu-și sfios amantul în ochi și, prin fereastra ochilor, în suflet. Şi văzând acolo ceea ce-şi închipuie ea că vede.

Opusul radical al blajinului și ipocritului soț - împlătoșat și făcut aproape invizibil de micile manii burgheze - un bărbat, Altul, o cucerește pe Ariane prin franchețe misogină, prin disprețul lui zgomotos față de ritualurile prostești de curtare. De care, fără teamă că se contrazice, pretendentul se folosește din plin, cu scârbă și talent... Conversație aleasă, schimb de cadouri și de amabilități, vizite pudice, mese luate împreună, săruturi caste depuse pe dosul palmei, toaletări maniacale, aparențe salvate, baletul falselor bune intenții menite să sfârșească toate în pat, implacabil, topite într-o pastă neomogenă cu parfum tare de sex, în patul unde-și dă duhul lustrul de civilizație, în același pat în care educația își probează stadiul epidermic: cor de gemete despuiate, suspine neomenești, atingeri obscene, grohăieli și țipete lubrice.

Baletul social de mai înainte, metamorfozat într-un dans modern în doi, abstract, cu izbituri și plescăieli, susținute de îndemnuri monosilabice rostite sacadat. Totuși, extremismul acesta opiniatru, verismul lui amoros, spiritul lui dizolvant specific evreiesc sunt departe de-a face din amant un iubit mai puțin tandru...

Belle du Seigneur

Sfârșit de an. Mi-e dat să citesc Cartea! Iată cea mai scurtă recenzie a mea: Belle du Seigneur de Albert Cohen (Ed. Samuel Tastet, trad. Irina Mavrodin) este Cartea; neinvitată, s-a prezentat la întâlnirea noastră cu o punctualitate ce-mi dă frisoane. O citesc fix la anii cuveniți. Mă întreb, aşa cum mă întreb la orice carte frumoasă de care am norocul să mă bucur: oare i-a plăcut şi lui Alex. Leo Şerban, de-o fi citit-o.

Uneori, ea închidea obloanele, trăgea perdelele, încuia ușa camerei, își punea bule de ceară în urechi spre a nu fi deranjată de zgomotele de afară, zgomote pe care această frumoasă pedantă le numea reductori antagoniști. În întuneric și în liniște, culcată, închidea ochii și își povestea, surâzătoare, ce se petrecuse ieri seară, tot ce-și spuseseră și tot ce făcuseră, și-l povestea, ghemuită, cu detalii și comentarii, își oferea o sărbătoare a povestirii, cum spunea ea, și apoi își povestea și ce se va întâmpla diseară, și atunci i se întâmpla să-și atingă sânii.

Omăta se scrie cu cratimă

Plouă. Sunt trei grade de-ale lui Celsius şi, ca să las la urmă ce e mai bun: se topeşte vertiginos zăpada, căzând cu o precizie bine calculată în capetele seci & merituoase ale celor care o iubesc nespus și cărora ea le excită hipofiza atât de mult încât ar şi fute-o!

Maniacii aparenţelor, crăciunofilii - cei credincioşi, smeriţi, ce se declară cu adevărat fericiți & pătrunși de „spiritul” sfintelor sărbători numai şi numai atunci când afară ninge cum se cuvine (adică stereotipic), mai precis: ca-n filmele americane neoprotestante, sau dacă pe jos s-a aşternut deja un „feeric” covor de omăta - acum suferă, oftează şi blestemă cucernic!

Impecabil! No comment...

Gandul.info mobile

Gânduri pe cap

Je n'étais pas là le jour où j'ai été conçu.

Nous sommes orphelins de la scène qui nous a faits. Nous la recherchons partout. C'est la soif inextinguible de ce qui nous échappe. Nous sommes réduits à imaginer l'Avent du réel. Puisque c'est impossible, nous sommes condamnés à nous mentir.

Il n'y a pas de salut en dehors du mensonge verbal, du jeu de rôle social, du transfert d'identité, c'est-à-dire en dehors de la fiction. S'il n'y a pas de vérité, alors nous sommes condamnés à l'inventer, à nous inventer.

Pascal Quignard. Am extras din interviul acordat revistei Le Magazine Littéraire, no. 525/Noiembrie, 2012.

Cries & Whispers

Linia subţire dintre cântec şi ţipăt. Totul a început illo tempore, când doi oameni, ca de obicei, au ţipat şi, întâmplător, ţipetele lor s-au întâlnit într-o armonie. Aerul împins cu presiune înspre corzile vocale a produs atunci un sunet care, nu numai că s-a dovedit util, achitându-se natural de funcţia sa primordială (armă, avertizare, comunicare), dar s-a auzit şi armonic.

Primul mare hit a avut, la origine, vibraţia sonoră a unui anume orgasm feminin. Primul ţipăt ce nu a mai fost provocat de surpriza aşteptată a brutalităţii masculului şi a obişnuitei dureri, ci de surpriza extazului. Orgasmul originar - fondatorul muzicii.

Suntem în decembrie; în liniștea asta gri, umbând cu cerul în cap, una dintre minunile nedorite ale zilei este a percepe aproape orice şoaptă a Celuilalt, a străinului, ca pe un strigăt. Un urlet, un lătrat. Nu mai înţeleg codul vorbirii omeneşti. Convenţiile limbii, gramaticile & topicile pedante m-au pierdut undeva, la o cotitură. Captez direct şi acut, în schimb, cu toţi receptorii mei în alertă, dezbrăcate de cuvinte: ostilitatea, necazul, satisfacţia, antipatia, indiferenţa.

Simţind cum cuvintele nu mă mai pot amăgi în privinţa oamenilor (om sunt şi eu!), retrăgându-se de peste afectele lor, de peste gestica lor socială ca gingiile de pe dinţi, îmi vine să mă pitesc pentru alte două mii de ani în tufişuri.

Farse

Când ţin să joc o farsă vieţii, cobor cu o staţie mai târziu, sau cu două. Altădată, ca s-o mai păcălesc niţel, nu mai urc deloc sau, din contra, nu mai cobor, făcând în neştire ture cu "mijloacele". Eu şi pensionarii patriei.

Kraftwerk durch Freude

Kraftwerk to play shows in Tate

Clasici pe viaţă

Watch "Phoneheads - Syrinx" on YouTube

Era încă pe vremea când dnb-ul junglei se zbătea să-şi purifice definitiv bătaia, reducând-o la minim. Să devină techno logic.
Sau, pentru o prelungire a plăcerii, puteți asculta varianta aceasta.

Scurgeri de memorie

Merg în vecini să mă tund. Vecinii sunt acasă, nu-s la vânătoare, mă primesc în hainele lor de zi, instalați în salonul cel mare. Câteva cuvinte de complezență: iar plouă de trista zi națională, mai trecu un an, rostite automat într-o cabină telefonică ce mă apără pe mine de ploaie. Ne recunoaștem anevoie neputința, promisiuni rostite doar din ochi, bune și ele să narcotizeze, dar pentru scurtă vreme. Amintirile ar putea, la rigoare, să țină atât de bine locul realității... Dar nu avem amintiri. Avem imaginație, cuvinte, fantezii, și peste toate se așterne vălul de disperare.

Degetul tău arătător, degetul meu - înmuiate în ibricul comun cu ceai, unghiile ne cresc lungi, cât ultima falangă, însușire obișnuită la cei cu degete uscățive, deșertice, crește și dorința pornind de la un sfârc înșurubat cu cruzime în sens invers față de cum se învață la școală.

„Man Walks...”

„Lana își aprinse o țigară și-și scoase papucii. Avea picioare puternice, băiețești, cu labe atât de expresive, încât părea că toată personalitatea ei era concentrată aici, migrând pe picioarele lungi și navigând prin tot corpul ce zumzăie ca un instrument muzical.” (Un bărbat intră în cameră - Nicole Krauss, trad. Dina Litzica, Humanitas, 2011)