Matrimonium

Soarele se ascunse în dosul unei inoportune, căci neașteptate, perdele de nori cenușii. Dinspre ștradurile orașului răzbătu până la urechea minții mele un vaier de dezamăgire colectivă. Sute de pulpe femeiești vor rămâne astăzi, în sfântă zi de weekend, nebronzate. Bronzarea în colectiv e, de departe, cea mai durabilă. Se poate încheia cu matrimoniale.

Carte din sud

Gabriela (Jorge Amado, ed. Univers) - tânăra de vârstă imprecisă, cu trupul ei numai zvâcnet, se culca cu unul și se gândea la altul, mânată de o pornire deopotrivă senzuală și naivă. Își aduna poftele pentru seara dedicată „stăpânului” ei din atenția, atingerile furate și schimburile de priviri cu bărbații de lume.

De la mulţi ani

M.S Regele Mihai I & Regina Elena

Să ne trăiască Regele la mulţi ani şi să ne dea Dumnezeu şi nouă şansa să revedem România în rândul monarhiilor constituţionale. Pe de-o parte, ca o reparaţie morală impusă de urgenţă, pe de altă parte, ca să scăpăm odată pentru totdeauna de aspiraţiile şirului de coate goale, neam prost, care stau la uşa Cotrocenilor, aspirând să devină preşedinţi.

Istoria minoră, rezervată nulităţilor de răsunet, nu-l va "uita" pe "anticomunistul" şi "justiţiarul" mesianic, idolul intelectualilor fără vertebre, Traian Băsescu, pentru a-l fi etichetat pe Maiestatea Sa "slugă la ruşi". T.B. a refuzat, vă reamintesc, să asiste la discursul regal. Ar fi fost prea vădit atunci, ce-i drept, ce neglijabilă e statura dumisale politică. Nu că prin absenţă ar fi demonstrat contrariul...

Zbor picant

Zboară zilele, trec cu o veselie sinistră. Doar astăzi e azi, mâine e deja răspoimâine. Toți huiduim lunea, sărmana, și din pricina asta nu vedem cât de suicidale-s duminicile. Câte bilanțuri nechemate năvălesc în minte în „ziua a 7-a, de odihnă”!

Medgidia, mon amour - impresii de lectură

Medgidia, orașul de apoi - Cristian Teodorescu. Iată o mostră de literatură semiurbană! Un roman „camuflat” într-o culegere de povestiri (strâns legate între ele) „vecine” cu Cartea șoaptelor a d-lui Varujan Vosganian. Fără intenții depreciative și mai mult pentru picanteria lecturii, mi-ar plăcea să spun că Medgidia... lui Cristian Teodorescu îmi păru, la lectură, c-ar fi fost alcătuită punându-se cap la cap ce a rămas mai bun din „forfecările” operate de armean poemei sale de familie: Cartea șoaptelor. 

Cu toate că au ieșit de sub tipar și au apărut în librării la o distanță de numai câteva luni, ai zice să sunt ambele replici din același dialog. Dialog al fiecărui autor cu propriul trecut, al unuia cu celălalt. Reîntâlnirea, într-o memorie infidelă, cu strămoșii e capabilă, şi-n zilele noastre defetiste, să nască opere de raftul întâi. Cărțuliile cu degete mici, căciuli și babe comuniste ai zice că-s scrise de țânci talentați în comparație cu aceste două lucrări de maturitate ale sus-pomeniților.

Dacă vă este dor de povești cu români vechi, gustoase ca niște produse de patiserie turcească, gătite cu untură de porc, să nu fie tocmai halal...

„După ce a prăjit cafeaua toată noaptea, Sarkis a umplut prăjitorul cu năut grecesc și a întețit focul când s-a luminat de ziuă, răspândind asupra orașului mirosul cunoscut al lipsei de cafea.”

Judecătorul, polițistul, cârciumarul, imamul, șeful cazărmii, moșierul, primarul, șeful gării. Potcovarul Chițoiu. Angrosistul Sarkis. Modista. Episodic, se arată și trista figură a lui Mihail Sebastian, dezamăgit, trădat de prietenii orbiți de antisemitism, de intelectualii vrăjiți de ideea că antisemitismul visceral va propăși cumva România, ajutând-o să ardă niște etape....”

Istoria cea „mică”, aici a Medgidiei, se adună în patetice viituri conjuncturale, vărsându-se apoi în istoria „mare”, cea făcută la București.

Fănică Teodorescu - personajul central al cărții, cârciumar ca ocupație de bază, cartofor pasional, jucător înrăit, care nu se dădea în lături de la măsluirea cărților. Mai înainte, fusese brutar în Slobozia. Pasionat de varii jocuri de noroc, la care se pricepea să câștige ca nimeni altul, măsluind, a adunat o „mică avere” pe care a investit-o într-un aparat de fotografiat. Plănuise împreună cu dascălul locului să alcătuiască o istorie în imagini a Sloboziei, comuna sa de baștină.

Episodul Dans pe linia moartă este, de departe, povestea de dragoste cea mai reușită a cărții (da, mai sunt și altele acolo). Doi amanți cu o îndelungată istorie, doctorița Lea & maiorul Scipion, meniți să fie împreună, tot amânaseră să se căsătorească, fiecare din grija celuilalt, „dar și din lejeritatea pe care le-o dăduse o singurătate la care nu le mai venea să renunțe. Erau și împreună și separat, cu o fidelitate nesilită care admitea și accidentele rare...” Chiar și numai aceste câteva zeci de cuvinte citate probează literatura cu L.

În formulări ocazionale ca: „singurătatea ei de unică feministă a orașului” sau „reputația ei paradoxală” (și altele, nu prea multe) l-am recunoscut cu o neplăcută strângere de inimă pe G.G. Marquez. Aș fi preferat să nu...

C. Teodorescu demonstrează că a devenit cu timpul, dacă n-o fi fost dintotdeauna, un as al comprimării. Povestirile domniei sale, părți din întregul romanesc, au tăria, robustețea & independența unor pastile. Aceste pastile își au efectul optim dacă-s citite leneș în ritmul de câte una pe zi, și nu în mod „profesionist”, cu gândul la o eventuală recenzie. Remediu pentru lungoarea literară, deci: citiți câte o pastilă pe zi.

Îți poți învinge, presupun, mai lesne obișnuita teamă dinaintea unei lucrări de mare întindere epică, abordând-o „mișelește”, dar cu o inspirație de zile mari, prin tehnicile prozei scurte.

Visul unei dureri de cap

Întâlnesc doi dintre componenții trupei Dead Can Dance, însoțiți de copiii lor, în casa unor apropiați (decorul vag familiar îmi dă impresia că mă aflu în satul meu, dar mai apoi ne deplasăm cu visul la prietenul D.) Fiica celor doi „morți care dansează” fusese învățată de mamă, pesemne, să povestească legende ca un menestrel, să le declame într-un anume fel. Cei doi copii îmi apar ca niște creaturi aflate la marginea monstruozității, mari, frumoși și goi. Nimic hidos, nimic angelic și totuși nimic pământean în trăsăturile lor. Străini până-n măduvă. D. avea de scos o grămadă de pământ din casă. Mult pământ, pe toate ferestrele.

La Dame aux Camelias

Am visat că am cumpărat o carte frumoasă în ediție veche. Am văzut-o, am curtat-o, am luat-o acasă. Se numea Dama cu camelii. Între rândurile ei, m-am apucat să scriu propria poveste, cu creionul mecanic. Scrisul înaintează anevoios, cu toate că nu de inspirație duc lipsă. Hârtia e alunecoasă și moale, semănând din ce în ce mai mult cu pielea nefiresc de albă a unui trup care, sub cuvintele mele caligrafiate stângaci și ilizibil, se trezește lin la viață. Un trup care primea mângâierile destinate mie.

Afișul filmului

Cabana noastră de pe deal, în zilele ploioase. Ies pe ușă afară și mă opresc în prag consternat, îmbrățișat dintr-o dată strâns, persistent, de mirosul umed al frunzelor căzute. Îmi fac curaj, trăgând mult aer în piept și mă îndrept către magazie după un braț sănătos de lemne. Port un pullover larg, „de casă”, mai ponosit. Câteva clipe petrecute în brațele toamnei, și nu-i mai simt răceala. Constat doar că trebuie să fie frig, urmărind aburii răsuflării cum rămân, îngreunați, pe loc. Ca să arăt că nu-mi pasă, știind că tu ești de pe acum trează înăuntru, cu mâna liberă îți desenez o inimă patetică, cârlionțată, în condensul geamului.

 ***

Scena primitivă în psihanaliză (schemă): Eu vreau să fiu ea când ea se culcă cu el. Eu vreau să fiu cu ea, atunci când face dragoste cu el. Eu vreau să fiu el, culcându-se cu ea. El, posedând-o. Vreau să simt tot ce simt amândoi, pe rând. Poate și simultan. Să reconstitui întregul senzualității, întreg puhoiul de senzații, să le trăiesc lor extazul și să nu uit să-mi trăiesc și mie gelozia, în paralel. Scena și simțirea. Imposibilul. Ireprezentabilul.

***

Un scriitor care povestește în dreapta și-n stânga despre ceea ce urmează să scrie. Dar nu scrie un rând! Nu începe nici măcar un singur paragraf. Are introducerea toată în minte, chiar și structura scriiturii, dar nu-i dă drumul. (cu gândul la: El obsceno pájaro de la noche - José Donoso)

Ireprezentabilul feminin

Buze bogate și un păr fin, de femeie nordică, castaniu pal, frumos, ferit de vopseluri. Prins la spate, aruncă înşelătoare fețe bruneții. Desfăcut, stă oarecum electrizat, neîmblânzit, fără a afișa însă o sălbăticie căutată. Atâta doar că buzele acelea i-o iau mult înainte. Se întorc acasă înaintea ei, ca să aerisească încăperile și să le însufleţească cu șoapte. Și abia apoi vin picioarele, cu care nu prea știe ce să facă, cum să le întrebuințeze pe stradă. Picioare învățate de mici să pășească desculțe, protejate de intimitatea unei camere minuscule, destinată lenevelii, somnului iresponsabil, trântelor molatice. Facerii nimicului.

by Elena Kholkina

Ciudate săptămâni, mlăștinoasă schimbare! Îmi pare că împlinesc iarăși anii treizeci, dar fără a-i aduna cu cei pe care-i am deja. Mă maturizez și trec la pasul al doilea, de menuet, iar ochii mi se deschid larg și, aș zice, mai înțelegători asupra lumii. Suntem numai eu și soarele pe care acum nu-l mai înjur. Eu și soarele, singurele substanțe concrete, în miezul unui film proiectat în aer liber, pe aer.

Am văzut picioare înmuiate bine în multe ape, spălate până la înălbire, de cu dimineață, picioare care arătau reci, dar tonifiate, chiar vesele, râzând din te miri ce motiv cu toate cele zece degete ale lor. Și picioare negre, bronzate chiar și între degete, dar cu tălpile lăsate albe prin testament, albe și crețe. Picioare ce nu stăteau locului, în sandale, așteptând la semafor. Și am văzut și din cele strâmbe, asasinate, picioare-mame, picioare mutilate, maturate forțat în pantofi ordinari. Iar acesta într-adevăr este doar un film, o proiecție pe-un ecran de aer. Singurele substanțe din public: eu și soarele.

Soarele meu - un foarte bun prieten pe care, de altfel, îl urăsc pentru că are darul de a mă scoate din mine. Cel mai intens trăiesc sub el! Și tot atât de intens mă amăgesc sub el. Îl urăsc pentru că mă cunoaște prea îndeaproape. Îmi trece prin piele direct în suflet, fără să lase alte urme decât pistruii mei moșteniți, de fost roșcovan.