Știri neîntâmplătoare

TrustNordisk © Miguel Bracho Pliego
Memoria de mis putas tristes
Director: Henning Carlsen

A principios de Julio, sentí la distancia real de la muerte - sunt vorbele oarecum profetice ale patriarhul Gabo Márquez în Memoria de mis putas tristes - ultima sa scriere semnificativă. Sau, dacă preferați varianta optimistă: prima sa carte, la capătul a zece ani de tăcere neanunțată. Răstimp în care, (în locul) Colonelului realmente n-a avut cine să(-i) scrie. Însă așa, de una singură și nelegată de ceea ce urmează, această prevestitoare Pe la începutul lui iulie, simții... nu e încă bună de trimis la secțiunea Știri neîntâmplătoare, căci iată...

...nici o săptămână nu apucase să se scurgă după ce fratele Jaime García a mărturisit public probabilitatea demenței lui G.G. Márquez (85 de ani) - Jaime, fratele mai mic al scriitorului, a făcut cunoscut de curând că pe Gabriel García îl încearcă destul de frecvent umilitoare pierderi de memorie și că, e aproape cert, va înceta să mai scrie -, iar eu nu terminasem de frecat a neliniște decât tâmpla mea dreaptă, că se și prăvăli peste capetele noastre de îndărătnici cititori de presă vestea că a principios de Julio, anul Domnului 2012, pe coasta sudică a provinciei cubaneze Granma a debarcat cu mare alai și s-a instalat confortabil, imperial, la o sută treizeci de ani de la ultima sa vizită intempestivă, o furioasă, alarmantă și mai cu seamă inexplicabilă epidemie de holeră!...

Nu te poți retrage, Gabriel, în felul ăsta! De fapt, nu s-a inventat încă vreun fel de a te retrage tu. Poate că nu-ți par destul de convingător când îți reamintesc, în apărarea aprigei mele (de)poziții de admirator idolatru, că mai aveai de terminat volumele al doilea și al treilea din Vivir Para Contarla, dar și, cum umblă zvonul, Nos vemos en agosto. Păi, așa ne-a fost înțelegerea? Tu, care făceai o poveste din fiece fleac, poți fantasma & compune și de dincolo de demență, acum că tot se rupseră băierile. Mărturie stau Veacul tău de singurătate, Dragostea ta în vremea holerei. Un povestaș în deplinătatea „facultăților” nu putea scrie așa ceva! Uite, Robbe-Grillet n-a putut. De aia a trebuit să inventeze ca pe un nuștiuce grozav Noul roman, pentru folosința sa și-a găștii sale literare. Proză în cazne se numește ce făceau ei. Treaba asta cu memoria pierdută trebuie că-i un alt truc de-al tău, ca să pierzi, de fapt, socoteala anilor, să te rătăcești de bunăvoie în labirint, să ratezi capătul. Dar cui îi pasă: dacă-i musai, te legăm într-o bună zi de frasinul din curte, de plecat nu pleci nicăieri!