Tranceported - acum o săptămână

Before...

All by L.Mocan & AlexO@Deal/20.07.2012

and ever after...

Dance for a living

Și acum, zăcând nostalgic-tranchilizat, nu mi se poate vorbi și nu răspund decât cu jumătate de gură, recapitulez și rezum, reașez frânturile de timp recuperate de-o memorie înșelătoare într-un puzzle improbabil; rămas prizonier al acelor ore de lume pestriță sosită de bunăvoie, de dans, beats din niște difuzoare care n-au stat cu noi până la capăt, crăpând, și, mai mult ca orice, ore de aer liber! M-am surprins a fi fost mai tolerant, împăciuitor și mai surâzător ca nicicând în istoria lanțului nostru lung (și frânt) de electro parties. Am crescut și eu odată cu ele, cu stilurile, cu oamenii care vin mereu, fără ca eu să îmbătrânesc, fără să ne lăsăm îmbătrâniți, fără să mai permit spaimelor mele obișnuite sau egoismului meu de legendar & timid singuratic să mă domine. 

De două zile vegetez neconsolat, cu gândul țintit înapoi, ieri, la zvâcnetul mușchilor în dans, la lăsarea pe neștiute a nopții, la depănatul butoanelor, slobozirea basului, țipete ascuțite, spontane, de extaz, păr răvășit, rechemări la rampă. Zorile. Stupefianta oboseală. Aș trăi din asta - din ritmuri amestecate de mine, cu mâinile mele!

AlexO/TechnoDeal/Iulie 2012

Să mă întorc mâine în neverosimila, atât de reala totuși, atmosferă ipocrită a corporației, ce tristă opțiune - mă face să simt mai rău decât dacă m-aș vinde, simt că mă neg pe mine însumi! Dar fără activitatea asta a mea de rușinos compromis nu aș fi avut, probabil, bani să plătesc pentru farmecele electronice puse la fiert peste noaptea de vineri, 20.

În praful subțire nins pe vinyl, ridicat în aer și-n nări de perechile de tălpi nervoase, cauciucate, în mișcarea lor ritmică, se imprimă cu un plescăit mut steaua perfect circulară, aduce a logo-ul loveparade, a unei lacrimi mari. Lacrima atâtor (a altor) vacanțe irosite.

Se făcuse de ceva vreme lumină. La aproape două ore după ce ne părăsise, luându-și rămas bun, rupt de oboseală, bunul nostru F. reapare printre noi cu frânele bicicletei rupte, cablurile sărite din lăcașurile lor. O fi apucat-o pe un alt drum? Să fi stat pitit pe după vreo căsuță din vecini? Nu se îndurase să plece, nu se putea împrăștia adunarea fără așteptatul moment F...

Știri neîntâmplătoare

TrustNordisk © Miguel Bracho Pliego
Memoria de mis putas tristes
Director: Henning Carlsen

A principios de Julio, sentí la distancia real de la muerte - sunt vorbele oarecum profetice ale patriarhul Gabo Márquez în Memoria de mis putas tristes - ultima sa scriere semnificativă. Sau, dacă preferați varianta optimistă: prima sa carte, la capătul a zece ani de tăcere neanunțată. Răstimp în care, (în locul) Colonelului realmente n-a avut cine să(-i) scrie. Însă așa, de una singură și nelegată de ceea ce urmează, această prevestitoare Pe la începutul lui iulie, simții... nu e încă bună de trimis la secțiunea Știri neîntâmplătoare, căci iată...

...nici o săptămână nu apucase să se scurgă după ce fratele Jaime García a mărturisit public probabilitatea demenței lui G.G. Márquez (85 de ani) - Jaime, fratele mai mic al scriitorului, a făcut cunoscut de curând că pe Gabriel García îl încearcă destul de frecvent umilitoare pierderi de memorie și că, e aproape cert, va înceta să mai scrie -, iar eu nu terminasem de frecat a neliniște decât tâmpla mea dreaptă, că se și prăvăli peste capetele noastre de îndărătnici cititori de presă vestea că a principios de Julio, anul Domnului 2012, pe coasta sudică a provinciei cubaneze Granma a debarcat cu mare alai și s-a instalat confortabil, imperial, la o sută treizeci de ani de la ultima sa vizită intempestivă, o furioasă, alarmantă și mai cu seamă inexplicabilă epidemie de holeră!...

Nu te poți retrage, Gabriel, în felul ăsta! De fapt, nu s-a inventat încă vreun fel de a te retrage tu. Poate că nu-ți par destul de convingător când îți reamintesc, în apărarea aprigei mele (de)poziții de admirator idolatru, că mai aveai de terminat volumele al doilea și al treilea din Vivir Para Contarla, dar și, cum umblă zvonul, Nos vemos en agosto. Păi, așa ne-a fost înțelegerea? Tu, care făceai o poveste din fiece fleac, poți fantasma & compune și de dincolo de demență, acum că tot se rupseră băierile. Mărturie stau Veacul tău de singurătate, Dragostea ta în vremea holerei. Un povestaș în deplinătatea „facultăților” nu putea scrie așa ceva! Uite, Robbe-Grillet n-a putut. De aia a trebuit să inventeze ca pe un nuștiuce grozav Noul roman, pentru folosința sa și-a găștii sale literare. Proză în cazne se numește ce făceau ei. Treaba asta cu memoria pierdută trebuie că-i un alt truc de-al tău, ca să pierzi, de fapt, socoteala anilor, să te rătăcești de bunăvoie în labirint, să ratezi capătul. Dar cui îi pasă: dacă-i musai, te legăm într-o bună zi de frasinul din curte, de plecat nu pleci nicăieri!

Guest post: Dani Tudor

Colecția primăvară-gară

Priveam lung, mi se păruse că recunosc pe cineva, deşi cei mai apropiaţi sau cei pe care încă îi mai salut nu au ce căuta la ora aia, pe vremea aia, în gară. Înainte însă de a-mi revedea de drum cu jumătate din privirea încă rămasă în acea direcţie văd doi-trei libidinoşi, proletari de meserie, holbîndu-se la rîndul lor cam în aceeaşi direcţie. Mai apuc să zăresc în faţa lor, pentru cîteva secunde, o jună, promoteriţă după mers şi vestimentaţie, şi studentă după bagaje şi fard, avînd în stînga ei (cel mai probabil) o contabilă, cel puţin după zîmbetu-i oficial şi încă îngheţat în pofida unei canicule vide de autobuz.

C.S./2012

La rîndul ei, privirea-mi rămăsese îngheţată, de data asta în întregime, în aceeaşi direcție, dar parcă doar pentru a uita pentru cîteva momente de cele 43 de grade la soare. […] Tot timpul am găsit şi voi găsi infinit mai sexy o gleznă atent născută unui picior interminabil înfipt în nişte cizme ‘militare’, un şold de forma privirii cu care-l şlefuieşti unui cur ţuguiat-împăiat, un genunchi şi o claviculă pe jumătate dezvelite de o rochiţă tropicală cu flori şi păsări unor coapse ‘bunoace’, respectiv unor sîni (obsceni de) mari, chiar şi medii, înghesuiţi întru-un tricou simplu şi monocolor.

Coborîrea din literatură

Salvador Dalí (C.S.)

Florina Ilis - Coborârea de pe cruce. Nu tot ce se scrie devine literatură. În orice caz, eu, devorator de memorialistică fiind, n-am mai întâlnit acest mod (neverosimil) de a face însemnări într-un jurnal intim: cum o fac personajele Florinei Ilis (pedant, pretențios, respectând cu manie rigorile genului epic, redând fidel până și mimica unui dialog)! Acceptând eu, totuși, că nu există decât norme neoficiale (și lesne de încălcat) ale diaristicii. Cine e în stare să scrie așa minuțios, atent și la stil, și la cititorul „ascuns” în dulap, nu mai ține un jurnal propriu-zis, ci ar fi mai potrivit să se ocupe de romane - literatura „serioasă”.

Nu pot uita o clipă, cu toate că-mi place să mă las păcălit de ficțiuni - autoarea nu reușește să-mi înșele băgarea de seamă, să-mi adoarmă luciditatea sau simțul critic - că ceea ce citesc, citește Daniel, la rândul lui (pentru mine?), în jurnalul prietenului său mai vârstnic. Or, acelea-s pagini de curată proză, notate indubitabil cu gândul la proză. Mă întreb cu nedisimulată răutate când o mai fi avut timp zugravul Theo și pentru schițe, pentru pictură, la cât buchisea în caietul ăla!? Se stropșise să picteze, fără har, fără credință, biserica unei mănăstiri (înclinația către șocant și blasfemic nu l-a energizat îndeajuns încât să-și isprăvească opera), cât timp vocația lui adevărată, deducem, era literatura!

Fete măritabile

Praful s-a ales de seriozitatea de altădată a etichetei „fată de măritat”. De măritat e un calificativ foarte incert; à consommer avec modération. Probabil că, în vremurile noastre, vârsta acestui de măritat rătăcește undeva în generosul interval: 14 - 40 de ani.

C.S./2012

Indignarea mereu reîmprospătată, leitmotivul cântat de corul exclușilor din circuitul reproducției, că fetele își încep viața sexuală foarte (prea?) devreme poate fi depozitată, de pe acum, alături de restul ipocriziilor, la secțiunea memorie scurtă. N-a fost nicicând altfel. În ciuda strădaniilor nostalgicilor paseiști de a acredita contrariul, omenirea nu a cunoscut epoci care să fi excelat prin castitate.

Indiferent de nivelul lor de educație, de originea socială, de „prioritățile” creionate cu o strictețe înduioșătoare de părinți, de talentele lor latente și de lemnosul „scop în viață”, fetele își încep viața sexuală la un termen precis, și anume: cât de devreme pot. E alegerea lor. Educația nu are nici un cuvânt de spus aici, spre exasperarea puritanilor. Și a părinților geloși pe prospețimea, atractivitatea și complet depășiți de tendințele autonomiste ale odraslelor.

Comedia îți pare, însă, și mai gustoasă, cu cât e mai amatoricește jucată când le auzi pe unele tinere declamând - transpirate ușor prin netedele cotloane epidermice epilate definitiv, cocoțate monden pe efemerele tribune de-o vară, la o limonadă cu 8 lei paharul - că deși sexul nu a avut niciodată întâietate și prim rang în adolescența lor timpurie, iar ele nu au fost neam curioase trupește de tainele îmbrățișării amoroase defloratoare, din niște motive ireprezentabile în mintea lor simplă: tot au făcut-o!

Cum o fi, mă întreb inevitabil, a accepta să te fuți - dacă tu, fată în floare, susții că nu o vrei - numai și numai pentru că ți-o doinește dulce-imperativ la ureche el, marele și irepetabilul el (iar tu, firește, nu ai vrea pentru nimic în lume să-l pierzi, refuzându-l), într-una dintre rarele clipe în care un mascul (chiar și cel mai cretin) e capabil de magie? Să primim asta așa, pe negândite; face parte și asta din eternul necunoscut feminin? Adică, eu, naivul, chiar crezusem, intoxicat de cotcodăcelile pline de învățăminte despre mângâieri, preludiu, sentiment, că nu ți-o tragi chiar așa, ca și cum ai da pe gât un ceai rece. Măcar să fi fluturat puțin din gene, pune-i o palmă în piept a lasă-mă/nu mă lăsa; îi poți cere lui, la derută, să-ți recite o strofă din orice (falusul trece printr-o paroxistică fază poetică înainte de a pătrunde), mută-ți pudic câinele în camera alăturată. 

Scutită de obligativitatea unei erecții (asta cade în sarcina penetrantului), adopți instinctiv și cu maximă docilitate, cum ar veni, postura de „receptivă”, confirmând și tu, astfel, clișeul că „femeia e mereu pregătită”, și aștepți forajul. Nu privești și tu puțin în tine mai întâi, să verifici: ți-o dorești, mai poți amâna, nu mai poți amâna, te arde atât de tare, te mână ceva irezistibil într-acolo; dacă închizi ochii, cine știe, poate dispare scurta manie sau se atenuează teama de abandon ce te ispitește să-i cedezi? Să nu-mi spui că o consimți doar pentru ca el să nu-ți plece. Și doar n-o faci ca și cum ai sughița: hâc! pardon, și iată-mă-s înfiptă-n marele el. Cale înapoi nu-i. Acum mă iubești mai mult? Vei rămâne mai mult timp lângă mine după juisare? Fără să sforăi? Unde mai mult = ani, luni sau măcar până la zece seara.

Rafturi de cărți (precoce), cărora peste noapte le-au crescut coapse, picioare și niște muguri de sâni, se culcă icnind năuc, tinerește - neștiind ce să facă cu mâinile, fixând tavanul cu ochi opaci, cât timp marele el își lucrează abil du-te-vino-ul - cu primul golan mai insistent, disponibil să le extragă rapid din virginitate.