miercuri, 3 august 2011

Viziuni milimetrice

Și-au pierdut cuvintele virtuțile magice?

Greierii râd cu mici triluri și mai gâdilă vara la tălpi, ca s-o îmbuneze. Vara e gata îmbunată. Temperaturile din timpul nopții, eșuate sub 20. Facem pariuri, de pe-acuma, pe toamnă. În sinea mea, m-aș bucura să le câștig.

În miezul copt al adolescenței aflându-mă, tatăl meu își storsese creierii să găsească pricina eșecurilor mele - sentimentale, educaționale (căzături răsunătoare la examene). Până la urmă, găsise un răspuns care, un răstimp, păruse a-l mulțumi: lecturile mele (prea timpurii) din Freud.

„Băiete, tu să nu citești niciodată romane, să nu cazi în acest păcat, că așa zice și cuvântul însuși: romane, mormane, adică moare cine capătă mania să le citească, așa ar trebui să se numească, mormane. Mă auzi, băiete?” (Luis Landero - Jocuri ale vârstei târzii)

Seara, bunicul, tatăl și fiul se adună să se joace de-a tu (fiule) ce vrei să fii când vei fi mare. Bunicul își dorise la vremea lui să devină notar. Tatăl - colonel. Fiul, ei bine, voia să fie taur. Taur sfânt. Spre o oarecare exasperare a tatălui, care-l, vedea totuși amiral...

Landero a conceput o poveste quijotescă despre mine, despre cum îmi place mie să mă visez cu ochii minții deschiși în chip de viitor fost scriitor cunoscut, condei semnificativ al literelor carpato-danubiene. Despre cum mă împănez cu cuvinte. Poate că bănuiala răutăcioasă a unora că (mărturisind), de fapt, m-aș ascunde după cuvinte este întemeiată. Măcar nutresc sfioasa credință, în sprijinul meu, că nu recurg la tactica asta - exhibiționismul confesiv ca disimulare - mai frecvent decât alții.

Despre irezistibila ispită de a te recompune în ochii unui interlocutor care nu te vede. De a trece drept ceea ce nu ești și nu vei fi niciodată, dar nu ai încetat să visezi că vei fi. Să găsești o victimă-ecran asupra căreia să începi a proiecta viața pe care nu o vei trăi, dar pe care ai jinduit-o mereu. Scrii, căci nu te costă. Compui, că nu te doare. Arunci cu vorbele. Îți iubești cuvintele.

Neplăcerea de a-ți descoperi trăsături comune cu un erou jalnic, cu un impostor.

- Ai copii?
- Am o frică. E în creștere, oftă el, furișând o privire împrejur.
*

3 comentarii:

Hiacint spunea...

Vine toamna de-acum, Cristian...

Ai avut dreptate că e fascinant felul în care se afundă în minciuni protagonistul, iar în același timp țesătura asta scoate din el calități pe care credea că nu le are. Sau pe care nu și le-ar fi permis ca umil funcționar.

cristians. spunea...

Nu aș fi crezut că Don Quijote ar fi putut fi rescris fără un rezultat lamentabil. Și totuși, Landero reușește!

Carucioare spunea...

Superb, felicitari!