Salon de urâțire

Cei din foto sunt acceptabili! Sau o fi fata prea frumoasă?

Amân de săptămâni întregi să scriu despre ochelarii de tip nou, inspirați dintr-un model șaizecist (căruia nu-i port pică), însă mult mai mari, intenționat disproporționați, și mult mai hidoși, făcuți (și purtați) parcă înadins să urâțească, să sluțească fețele celor care-i poartă. Cine i-a adoptat în viteză, cu obișnuita lipsă de discernământ? Poporul alternativ, desigur. Ochelarii trapezoidali, căștile albe revărsându-se din urechi și un aparat foto cu dimensiuni falice, o pulă fotografică atârnând pe piept, fac din oricine, nu-i așa, un artist... Tineri frumoși - mai ales ele (că ei oricum arată a cretini și fără) - păcat de drăgălășenia și de prospețimea lor. Umblă cu televizoarele acelea pe nas, deformându-și cu bună știință (?) chipul. Rame groase, late, ca decupate din benzi desenate, neverosimile, inestetice, nepotrivite cu liniile fizionomiei, când există atâția ochelari pe lumea asta, atâtea modele consacrate, cu potențial de seducție, cu un design desăvârșit. „Revoluția” asta a urâtului mă îngrozește, mă umple de furie, de protest. E o insultă la adresa vederii, a privitului. O cerere de osândă. Dar și mai revoltător e succesul acestei sluțiri fashionable. Brad Pitt însuși a apărut la Cannes cu o pereche de din ăștia! Ușurința cu care ceva urât se răspândește și devine modă. Nici să aibă formele cele mai voluptuoase, o tipă care ar sosi la întâlnirea cu mine afișând vitrinele astea supradimensionate, cu rame fanteziste, nu m-ar interesa deloc. Nimic nu mi-e mai dezexcitant ca snobăreala arty și ca murdăria scumpă, antifa, de firmă.

Foto de la easyfashion.

„Girl, I love you, but my loving has gone...”

Foreee-ve-e-e-er...

Dacă n-ai priceput din prima, încă de pe atunci de când ne vânturam împreună, străini, prin orașul ăla spaniol din pustă, adu-mi aminte numele lui, fato: eu te iubesc. Și te iubesc de mor! Dacă ar fi după mine, ai sta bine și mult la păstrare în colivia cu grilaj de aur, cu design propriu, pe care am și comandat-o, în taină, meșterilor făurari, fato. Te-aș hrăni, strecurându-mi cu precauție degetele printre zăbrele, cu cele mai atent selecționate grăunțe; dimineața, ți-aș strecura la oră fixă o mână de boabe de cafea, proaspăt prăjite; la prânz, ți-aș strecura palma-n sus între coapsele neîncercate, plesnind de primejdioase fantasme, ca să așternem acolo, în minte cu iluzia unui improbabil împreună, masa de prânz. Seara, mi-aș șterge fruntea. Ți-aș schimba apa tot la două ore. Te-aș găti mereu cu haine de duminică, din acelea de bun, scrobite și înălbite, și nu te-aș duce cu forța la biserică; niciodată fără văl pe ochi în văzul lumii! Ți-aș frământa în lut fesele, cu palme grele, rele, căzute de te miri unde, cu zgomot de noroi, peste rotundul lor - mai cu seamă dacă fesele ar amenința să ți-o ia razna, infiltrându-se afară prin țesături; ți-aș strânge gleznele în butuci, fato. Ți-aș arăta cu toată blândețea, plângând chiar, cum se flexează genunchii deîndată ce încep să te supere - furnicături, amorțiri -, cum se ridică puțin și se oferă bazinul plin ochi cu apă, gata de înot, gata de înec, sau cum se poartă anul ăsta piciorul drept deschis într-un V impecabil desenat împreună cu perechea lui, piciorul stâng. Să poți alerga liberă în visele tale deznădăjduite. Să te împiedici, când te-mpiedici, numai de conținutul manifest și să cazi moale, lent, peste conținutul latent al viselor tale de măr întreg, mușcat un pic, doar, în latura lui rumenă.

***

Sau aș fi putut scrie, mai succint, astfel: Massive Attack feat. Horace Andy, egalându-se pe sine (pentru că realmente n-au competitori, orice altă producție de acest gen fiind condamnată să „semene cu Massive” sau nu) odată cu piesa recomandată cu link mai jos. Colaborarea îndelungată cu „venerabilul”, obiditul reggaețean Horace Andy - remarcând și ispirata „aducere” a lui Tracey Thorn & a lui Nicolette pentru albumul Protection - a ajuns să fie definitorie pentru imaginea mea mentală pentru ceea ce înseamnă Massive Attack. E ceea ce, alături de sunetul lor grav, constant psych-electro-gothic, aș denumi eu semnătura indescifrabilă a acestei trupe bristoliene.

• Massive Attack - Girl I Love You

Hang Me Up To Dry

Promovăm una alta. De exemplu, azi: Cold war kids. Nu ne-am înțeles cu ei la plată. Oricum, alternativii ăștia nu prea plătesc. Ei nu cred în copyrights.

• Cold War Kids - ”Hang Me Up To Dry” 
• Și „ai noștri”:
  Trouble is - Cold Machine
  La care ne place vocea, execuția este interesantă, „neromânească”, fără intonații eurovizionare sau șlagărești! Orchestrația - ascultare minutului 2,45 - clapele-s baș cum trebuie. Dar și videoclipul. Filmat bine, filmat, e evident, la Ins-ul Francez din București. Un loc căruia îi voi purta mereu dorul.
  
  De dimineață, dacă m-aș fi trezit subit că vorbesc limba germană, aș fi putut încerca și eu să mă răcoresc, rostind cu-o oarecare căință: Ich habe die Grenzen meiner Kräfte erreicht. Așa mi-ar fi dictat teama asta prevestitoare, de tip nou, euforic, pe care o încerc de săptămâni bune.

Arome

Artă în curbe - furtișag foto comis de C.S.

„când, deodată, mintea i se tulbură de întrebarea dacă închipuirea aceea se năștea dintr-o putere necunoscută a gândului sau ea doar încuia în niște tipare străine o amintire din propria-i copilărie...” (Th. Mann - Muntele vrăjit)

***

Existența ca reproș: trăiesc ca să te arăt cu degetul. Supraviețuiesc pentru ca tu să nu poți uita.

E aproape opt, geamul e deschis, glasuri de copii țipând orice răsună a mare, a scaldă. Seara bemolează sunetele.

Sfârșit de săptămână, acasă. Patul mare, moale. Biblioteca plină, a mea!, aroma cărților. Le apuc de cotor, le scot de (și le reașez) pe rafturi, ca și când aș da să le citesc pe toate acum, deodată!

Cum am redeprins eu cititul nesățios, se cam fac 4 ani!

***

La mall, cu pantalonul strangulând piciorul. Fundul te dă de gol. Machiaj agresiv, linii, încondeieri, cozi la colțul ochiului - coada ochiului întoarsă din condei; ochiade. Coadă la toaletă, unde stau cu bagajul în mână, stingher. O lume a totalei lipse de umilință. Umilii, câți mai sunt, se târăsc pe lângă pereți, cât mai discret, terni, foarte îmbrăcați, cu pungi multe în brațe. Îi recunoaștem.

Oamenii, în haită, se recunosc după teniși. Călcâiele mai rezistente suportă teniși cu talpă subțire, balerini, dar ce sacrificii nu fac călcâiele de dragul modei și-al aparenței supleții mult râvnite? Ochii la albul tălpii tenișilor. Fluierul piciorului persiflând obraznic fluierele picioarelor ce trec. Orice veșmânt e strâmt, pânza crește odată cu trupul, din trup. De aceea, trupurile par dezvelite. Pantaloni mulați leneș, désobligeant, pe funduri adormite. Pantalonii conștienți de ei înșiși.

***

Mână-mă înspre-un ungher oarecare al trupului tău, știind că nu voi ezita să-l topesc sub sărut. Călcâie, falange, poduri de palme, munți venusieni, coline sânuoase, pâlcuri pubiene. Pavilioane umbroase de urechi labirintice - mă târăsc ca un melc înlăuntrul lor. Strâmtori ambuscate în strânsoarea lentă a coapselor. Soldați nevăzuți toarnă de sus, în loc de smoală, licori nestăvilite cu parfum de dorință. Mă înec și mor fericit, sucurile îmi lunecă vâscos din gură înapoi pe bărbie și nu mai știu dacă-s ale mele sau ale...

Dave Gahan of Essex

Aglomerată luna asta, maiul, lieber Mai (păi, Komm, lieber Mai, und mache die Bäume wieder grün und lass mir an dem Bache die kleinen Veilchen blühn!), cu zile de naștere ale unor oameni care mi-au marcat - cântat, scris, dansat - viața! Iată-l și pe baritonalul modist Dave Gahan knockin' fifty... Am să spun doar atât: după Violator și apoi, pesemne, prin „contribuția” masivă a problemelor „medicale” prin care a trecut la mijlocul nouăzecilor, vocea „cosmică” a lui Gahan a câștigat enorm în sonoritate, s-a adâncit și mai mult sau, dacă preferă cineva - a crescut, a absorbit necazuri, ani, talent componistic, prietenie - prietenia, frăția asta muzicală indicibilă cu Marin L. Gore fiind inclusă. De ziua mea, mi-aș dori să fi putut cânta împreună cu el - vocea întâi, sus de tot, pură ca a un copil dintr-un oratoriu de Haendel - pentru a-i arăta că, în timp, am cam prins ce (și cum) vrea să-mi zică și că ar fi fost mai bine să nu fi emanat eu, acum, prin piele cu-o asemenea intensitate aroma asta trădătoare de jar mocnit de suflet ars. Sunt încă atât de tânăr!

Later edit: La multi ani, Chateau Cristian! Mis en bouteille au Chateau en Mai 10, 1975. Un Bordeaux  rouge, jeune, vif, fruité, généreux et séducteur, notre coup de cœur. (de la Ancussa).

Psihanaliza - înaintarea prin eterna reîntoarcere

6 mai 1856 - se năștea Sigmund Freud.

„Cât despre mine, socotesc că aspectele cele mai seducătoare ale teoriei freudiene constau în sfidarea pe care ea o reprezintă la adresa modului actual de a gândi, ca și a gândirii convenționale politice. Conceptul freudian de inconștient nu face casă bună cu nevoile științelor sociale nord-americane. Există la Freud o latură mistică, un dispreț față de tot ceea ce este demonstrabil, pe care practicienii din Lumea Nouă au încercat să-l ascundă, canonizând uneori scrierile freudiene. Nu trebuie să uităm că el ne spune ceva despre limitele raționalității omenești și despre o cunoaștere care ne va scăpa întotdeauna. În ciuda utopismului său ocazional referitor la cunoștințele științifice, susținea, în definitiv, că suferința este inevitabilă și că viața are multe aspecte sumbre și tragice.” (Din secretele psihanalizei și ale istoriei sale - Haynal, Roazen, Falzeder)

***

„Il faut souffrir jusqu'au but, jusqu'au moment où l'on cesse de croire à la souffrance.” (E. M. Cioran)

Stratagemele folosite pentru a ieși deasupra mea, pentru a ieși din mine însumi. Umilitoarele trucuri și măscări pe care le „performez” ca să negociez sec cu mine. Micile cadouri (i)morale pe care mi le fac.

Călărim, călărim. Călări pe situații. Sărim de pe o situație pe alta. Le cădem sub copite. Ne rănim sufletul.

De citit neapărat, e la subiect: 'Netsuke'

Copyright - TheNewYorkTimes

Stări febrile pe muntele vrăjit

Continuăm cu Muntele vrăjit al lui Th. Mann.

Notarea cu minuțiozitate a oricărui detaliu neînsemnat devine, pe nesimțite, metodă favorită de inducere a așteptării tensionate (fraza asta aș fi putut s-o folosesc de toacă, la Înviere, atât e de lemnoasă). „Ceva urmează să se petreacă. Ceva grav, ceva serios.” Dar nu se întâmplă nimic! Se petrec zilele, cu ritualul lor monoton de sanatoriu. Cura de odihnă, curele de ordine, de program ordonat. Cât să nu fie dat prea mult răgaz visării sau lamentației; autocompătimirii.

Timpul, drămuit rațional de aroganta minte umană; timpul - înghesuit în deschiderea acelor de ceasornic, grupat apoi în douăsprezece luni ordonate.

„Descriem întâmplări cotidiene; dar cotidianul devine ciudat atunci când înflorește pe un teren ciudat.”

Suntem noi prea obișnuiți ca detaliile colectate cu pedanterie de autor să-și capete, la un moment dat, un rost, un deznodământ. Le percepem ca pe ropotele unor tobe ce anunță o curiozitate de bâlci sau un eveniment înfiorător. O execuție, de exemplu. Un salt mortal.

Amânând mereu acest așteptat deznodământ, notațiile detailiste sfârșesc prin a lăbărța realitatea, înzestrând-o cu un „sens” absurd, ca într-o stare febrilă.

Dar poate că asta și-a propus Mann: să recompună realitatea distorsionată a omului febril. Să pătrundă în mintea peste măsură de harnică a acestuia; cea care, cu dezinvoltură, amestecă în devălmășie acuta, acurata percepție a ambientului cu halucinațiile sau cu amintiri pe care le credea demult clasate, îngropate.

Într-o bună zi, Hans Castorp constată, cu groaza-n suflet, că nu-i mai creștea temperatura! Umilința îndurată de el atunci când colega sa de sanatoriu, doamna Chauchat, îl măsoară cu o curiozitate rece din priviri, din cap până-n ghetele sale cele galbene, îi mai neutralizase din zbuciumul interior. Îl mai readusese pentru o vreme în simțiri. Temperatura înaltă, în închipuirea lui, îl apropia de felul de a fi și de a simți al iubitei sale secrete. Îi certifica boala. Îndepărta spectrul imposturii, dar și pe cel și al nedoritei vindecări.

Îndrăgostitul care șterpelește (confiscă numai pentru el) mici evenimente, trucuri menite să-l aducă aproape de iubita sa tainică.

”starea sufletească în care se găsea era însoțită de obicei de nevoia de a se destăinui cuiva, de a-și deschide cugetul dintr-o oarbă preocupare de sine însuși și, în același timp, dintr-o dorință de-a umple lumea cu esența ființei lui (...).”

Frapantă este la Thomas Mann pudoarea-i iritantă (ipocrită) față-n față cu amorul trupesc și lipsa totală de pudoare în fața morții -  pe care o descrie luxuriant, cu indecență, până-n pragul scabrosului, nelăsând mai nimic pe dinafară.

Duminica Milostivirii - beatificarea lui Ioan Paul al II-lea

Emil Cioran se simțea evreu, în culmea tribulațiunilor sale sufletești; părintele Steinhardt a fost un evreu care în închisoare a descoperit „fericirea” creștinării (a ortodoxiei), făcându-se român. Eu, un anonim, mă simt catolic astăzi (și de când mă știu) și polonez. Am avut dintotdeauna un respect și o iubire profunde pentru Ioan Paul al II-lea. M-a durut pierderea lui. Mă fericește și-mi răscumpără tristețea beatificarea lui.

Papa Ioan Paul al II-lea părea că mulţumeşte în fiecare clipă Domnului pentru spinarea sa încovoiată, pentru mâna tremurândă, pentru saliva pe care, uneori, buzele n-o mai puteau împiedica să curgă. Kenosis, dezbrăcarea de sine, smerenia, umilinţa pe care Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi-a asumat-o în întruparea sa omenească, dând ascultare lui Dumnezeu - Tatăl până la moartea pe cruce, pentru a arăta oamenilor că mântuirea e aievea şi nu închipuire, virtutea aceasta profund creştină, care se opune trufiei şi gloriei vane atât de plăcute Diavolului, o văd pentru prima oară întruchipată desăvârşit într-un om. Umilinţa adevărată faţă de Dumnezeu face să răsară, ca un miez de nufăr, din fiinţa chinuită a Papei, un ameţitor respect pentru fiecare fiinţă omenească dintre sutele de mii aflate în faţa sa. Simţeai cu toate băierile inimii că ultima brumă de vlagă rămasă ar fi cheltuit-o ca să stea de vorbă cu oricare din mulţime, aşa cum a stat de vorbă până şi cu Ali Agca, cel ce încercase să-l omoare. Acest Papă ştie ce înseamnă suferiţa umană şi l-a privit pe Satana în ochi. Ştie cum poate schilodi comunismul sufletele şi trupurile şi nu-i dispreţuieşte pe cei mutilaţi de Diavol. Rostirea în limba română a rugăciunilor şi adresărilor sale către poporul român, pentru care s-a pregătit 18 uriaşe zile din timpul cât Domnul va mai întârzia să-l cheme la Sine, mi s-a părut un fel de Golgotă pe care şi-a orânduit-o pentru a ridica sufletele românilor cu puţina suflare care i-a mai rămas.

Fragment din Lumina Occidentului de Cristian Tudor Popescu, text integral apărut în Gândul.