miercuri, 4 mai 2011

Stări febrile pe muntele vrăjit

Continuăm cu Muntele vrăjit al lui Th. Mann.

Notarea cu minuțiozitate a oricărui detaliu neînsemnat devine, pe nesimțite, metodă favorită de inducere a așteptării tensionate (fraza asta aș fi putut s-o folosesc de toacă, la Înviere, atât e de lemnoasă). „Ceva urmează să se petreacă. Ceva grav, ceva serios.” Dar nu se întâmplă nimic! Se petrec zilele, cu ritualul lor monoton de sanatoriu. Cura de odihnă, curele de ordine, de program ordonat. Cât să nu fie dat prea mult răgaz visării sau lamentației; autocompătimirii.

Timpul, drămuit rațional de aroganta minte umană; timpul - înghesuit în deschiderea acelor de ceasornic, grupat apoi în douăsprezece luni ordonate.

„Descriem întâmplări cotidiene; dar cotidianul devine ciudat atunci când înflorește pe un teren ciudat.”

Suntem noi prea obișnuiți ca detaliile colectate cu pedanterie de autor să-și capete, la un moment dat, un rost, un deznodământ. Le percepem ca pe ropotele unor tobe ce anunță o curiozitate de bâlci sau un eveniment înfiorător. O execuție, de exemplu. Un salt mortal.

Amânând mereu acest așteptat deznodământ, notațiile detailiste sfârșesc prin a lăbărța realitatea, înzestrând-o cu un „sens” absurd, ca într-o stare febrilă.

Dar poate că asta și-a propus Mann: să recompună realitatea distorsionată a omului febril. Să pătrundă în mintea peste măsură de harnică a acestuia; cea care, cu dezinvoltură, amestecă în devălmășie acuta, acurata percepție a ambientului cu halucinațiile sau cu amintiri pe care le credea demult clasate, îngropate.

Într-o bună zi, Hans Castorp constată, cu groaza-n suflet, că nu-i mai creștea temperatura! Umilința îndurată de el atunci când colega sa de sanatoriu, doamna Chauchat, îl măsoară cu o curiozitate rece din priviri, din cap până-n ghetele sale cele galbene, îi mai neutralizase din zbuciumul interior. Îl mai readusese pentru o vreme în simțiri. Temperatura înaltă, în închipuirea lui, îl apropia de felul de a fi și de a simți al iubitei sale secrete. Îi certifica boala. Îndepărta spectrul imposturii, dar și pe cel și al nedoritei vindecări.

Îndrăgostitul care șterpelește (confiscă numai pentru el) mici evenimente, trucuri menite să-l aducă aproape de iubita sa tainică.

”starea sufletească în care se găsea era însoțită de obicei de nevoia de a se destăinui cuiva, de a-și deschide cugetul dintr-o oarbă preocupare de sine însuși și, în același timp, dintr-o dorință de-a umple lumea cu esența ființei lui (...).”

Frapantă este la Thomas Mann pudoarea-i iritantă (ipocrită) față-n față cu amorul trupesc și lipsa totală de pudoare în fața morții -  pe care o descrie luxuriant, cu indecență, până-n pragul scabrosului, nelăsând mai nimic pe dinafară.

4 comentarii:

ancussa spunea...

Bine l-ai știut ghici pe acest Mann and only ... Thomas.
N-am ajuns încă la Muntele vrăjit, dar acum voi grăbi pasul într-acolo.

Cristian SÎRB spunea...

Mulțam, Ancule! Ai-te grijă! Muntele ăla e o capcană!

Hiacint spunea...

”Timpul, drămuit rațional de aroganta minte umană; timpul - înghesuit în deschiderea acelor de ceasornic, grupat apoi în douăsprezece luni ordonate.” Și tot mintea noastră ne arată că greșim: în vise, în transă, într-un eveniment intens emoțional. Schimbăm timpul după cum trăim, chiar dacă ceasul ticăie.

Cristian SÎRB spunea...

Mă tem că da. Și câte neînțelegeri din asta! :( Timpul lăbărțat, timpul comprimat și-un timp, paralel, organizat de niște ace tehnic învârtite într-o direcție stabilită arbitrar.

Veacul tău, minutul meu. Un secol e o durată ușor de cuprins într-un cuvânt, dar de neconceput printr-o senzație sau printr-un mănunchi de senzații. Secolul lui are nevoie de minutele mele, altfel va fi un secol de groază prin care eu voi rătăci permanent...