Vin nou fericit!

Ca să nu rămâie masa chiar pustie, iaca am pus şi noi mână de la mână şi am adunat nişte crăiţari cât să cumpărăm o sticlă de vin. Vin românesc, pentru mine - surpriza acestui an încheiat! Un cabernet sauvignon din Huşi - recolta 2005: an cald, vară uscată, toamnă prelungă, an bun! - aproape de tărâmurile de baştină ale companioanei; scos pe piaţă într-o prezentare ce ar trebui să facă să pălească de jenă anumiţi producători „titraţi”, că vorbim de Dealu Mare, Recaş sau Murfatlar - cu toţii etalând nişte etichete care lasă muuult de dorit, când nu-s de-a dreptul de prost gust. Nu că vinurile le-ar fi atât de savuroase de să te ia cu leşin de plăcere. Murfatlarul, bunăoară, pune la pe raft şi poşirci de toată ruşinea...

Până mai ieri, cel mai bun cabernet sauvignon beut de mine în ţeara asta, din struguri recoltaţi de pe dealurile carpato-danubiano-pontice, era cel produs şi îmbuteliat de Cramele Recaş. Are în dotare tot ce ştim că trebuie să demonstreze acest soi de vin: roşeaţă neruşinată în obraji, tărie peste 13%, astringenţă, personalitate, corpolenţă, viteză vertiginoasă de urcare la cap şi-o coborâre înşelătoare, căci lentă, în tălpi. După 4-5 pahare, ar cam fi cazul să chemaţi taxiul, dacă nu vă aflaţi la mine acasă, sau să urcaţi repejor în cameră, dacă jucaţi în deplasare.

Ei bine, vinul din foto vi-l recomand cu necuprinsă afecţiune, cu entuziasm. Ştiu, e cinic cum procedez, deja aţi început să petreceţi, la nonstop s-a închis, iar eu, oricum, l-am găsit la Carrefour... Nu e târziu să-i daţi cep nici de Sf Ioan, sau să-l cadorisiţi cuiva, la anul, cu încredere. Pe lângă puterea celui din Recaş, ăsta de Huşi are o intensă aromă de zâne, de pădureţe, de ierburi călcate în picioare în focul unui joc nebun cu ielele.

Happy New Year or so

Dragi amatoare de podoabe,
Această însemnare vă este dedicată. Autocadoul post-Crăciun a fost compus din două obiecte minunate:





Le am de la CinnamonCloves, care mi le-a împachetat frumos şi nu m-a rugat să îi scriu reclame :) Vă recomand magazinul ei dacă vreţi bijuterii frumoase şi cu o mică istorie în spate sau bijuterii colorate şi îndrăzneţe. Sper că am urmat, cu această laudă-de-mine, şi îndemnul primit recent, cum că să fac ceva mai frivol.

A, şi dacă, la fel ca mine, nu aţi citit Cartea şoaptelor, aici e un interviu cu Varujan Vosganian, pentru un plus de curiozitate. Am zîmbit într-un fel anume la:

Limba română e mult mai tolerantă decât mentalităţile care se exprimă în aceasta limbă.

şi la:

Am fost îngrijorat de primirea pe care romanul urma s-o aibă, mai ales datorită ironiilor pe care un astfel de demers le riscă. Parcă şi auzeam: «Vosganian, cel mai mare scriitor dintre economişti şi cel mai mare economist dintre scriitori». Adică, mai nimic. Vă mărturisesc că primirea elogioasă pe care a făcut-o critica acestei cărţi m-a impresionat.

şi la:

Văd că dumneavoastră nu puteţi face abstracţie de omul politic din mine. Eu, uneori, fac abstracţie de politică chiar şi atunci când fac politică. Când cauţi să eviţi limbajul de lemn, când încerci să-ţi păstrezi umorul, când spui că un poet e mai important decât un prim-ministru, când spui că tranziţia e, de fapt, un proces cultural şi că politicul se va recupera prin cultură, când te păstrezi om normal se cheamă că faci abstracţie nu de politică, întrucât de politică, într-un anume sens, nu poate face abstracţie nimeni – legile sunt politica, autorităţile sunt politica etc. – ci de partea întunecată a politicii.

Minunat! Tot aşa vă doresc să încheiaţi anul, să începeţi unul nou, minunînd(u-vă).

„Născând copii, femeia se teme mai puțin de moarte decât bărbatul”

Dacă în urma unui accident stupid de automobil, întâmplat altora, care se luaseră la întrecere cu noi, te pricopsești în brațe cu o femeie îmbibată de apă, la ce te gândești prima oară? Dar în clipa când respectiva își face apariția din șanț, cu apa șiroind de pe ea și tu, la început, te înspăimânți, crezând că e sânge și nu ai primi prea bucuros să mă poftești înăuntru, în mașină, ca să nu păteze bancheta?

Păi, nu știu ce să fac, egoismul și nepăsarea urlă în mine, îmi anihilează simțul realității și omenia, vreau să ajung acasă! Nici măcar în acel ceas, confruntat cu catastrofa altuia, nu încetezi să speri; să bănuiesc că, din toată jalea și isteria care ne zguduiau pe noi, bietele femei, în spasme violente, va ieși ceva cu parfum erotic. „Prin Eros pătrundem într-o lume care, ca orice miraj, ne interesează paradoxal, prin virtualități care nu se actualizează nicicând.”

Ne întrebăm cât de incitant poate fi a asista la lepădarea în neștire a hainelor năclăite de smârcul verde al șanțului, smulse de pe trupu-i, fără nici cea mai infimă intenție de a seduce, de o femeie traumatizată, rănită și speriată într-un accident rutier, care se mai și îneca în hohote de plâns nervos! Părul ud și încâlcit, plin de mătasea broaștei și de alte plante hidrofile; puloverul îmbibat și greu, scos cu mari dificultăți, apoi pielea palidă și pieptul generos, înghesuit într-un sutien de dantelă ieftină, ce fusese albă, și nepăsarea mea demonică și ochii-mi însetați, așteptând surpriza anunțată de sub hainele noastre acum nefolositoare; e de neînchipuit, să stai impasibil și să cauți avid din priviri forme tari, rotunde și proeminente în timp ce acolo se petrece cu totul altceva, oameni care suferă, cuprinși de panică, nu există un flux, un circuit senzual, nimeni nu se gândește la ce te gândești tu. Nimeni nu gândește!

Revărsarea necontrolată - frapantă, în circumstanțele date - a libidoului în sânge te îmbie la atitudini nelalocul lor, vezi ridicole, așa cum au fost acele cuvinte stranii care ți-au părăsit pentru totdeauna gura, amestec de îngrijorare mimată și curiozitate stângaci disimulată: sunteți măritate? Socotindu-ne dintru început târfe, ascultând plânsul ce aducea a râs al uneia dintre noi, mi-era foarte greu să mai preîntâmpin obiectiv și creștinește situația. „Aidoma oricărui egoism, Erosul este antisocial”.

Automobilul se odihnea cu roțile-n sus în canal, casa lor le aștepta, sărăcuță și întunecată, becul de serviciu lumina la acea oră altă încăpere, părinții lor intră în panică treptat, inerțial, varsă câteva lacrimi neconvingătoare, par a fi binișor depășiți din punct de vedere emoțional, tociți de alte griji, tranchilizați (poate de alcool), ne privesc doar cu o neliniște venită, parcă, din alte timpuri, mai bune.

Pe când eu, și acolo, în casă, continuam să iscodesc cu ochi neostoit curbe și protuberanțe fecunde, fără a mă simți mizerabil, dimpotrivă, eram zgândărit de plăcere, de regretul că, de pe acuma, totul se încheiase, purtam ca pe un trofeu prețios umezeala îmbrăcăminții, unica satisfacție ce supraviețuise, ca după o beție; probabil că luni mă voi trezi cu o amintire tensionantă și respingătoare, o mahmureală a conștiinței, semănând cu cea care îmi dăinuie încă din zilele copilăriei, când zăcusem întins, iremediabil îndrăgostit, lângă fata de la care așteptam în secret atenție și iubire fără să fi schițat vreo mișcare, nimic, mut de dorință și atât.
_____________________________
citatele folosite sunt din Ghe. Gricurcu - România literară

Iarăși, da, Marin Sorescu!

M-am gândit să dedic această postare prietenului nostru fotograf, pushthebutton (aici, hiacint ar fi pus un link; eu, după atâția ani în bsferă!, nu am învățat cum...). Revenind, pentru că Rareș merită - vorba d-lui l'Oréal, pentru că ne-a făcut anul mai frumos cu fotografiile domniei sale! Se mai dedică și hiacintei, cu urarea stringentă: găsește-ți camera (care, firește, nu se traduce în franceza veche prin lemnosul: get a room!). Știe dumneaei.

Crăciun fericit tuturor fotografilor din jurul mesei_pustii. Mai mult și, mai ales, mai puțin profesioniști. Îndeobște celor care nu-și permit un DSLR fără ajutorul părinților, hihi! S-ar fi cuvenit şi chiar am vrut să postez o foto, dar nu m-am descurcat cu editarea ei în progrămelele suportate de ubuntu...

uite păsărica

De cînd au apărut aparatele de fotografiat
Omenirea stă țeapănă în fața lor,
Așteptând dintr-o clipă într-alta
Să realizeze niște poze formidabile.

Unii doresc poza cu barca
Ori cu avionul de carton.
Alții au ținut să apară călări
Și în costume de general
Pe un fond de război mondial.

Iar noi care constituim decorul
Acestor mărețe poze în care intrăm
Alături de mese și scaune,
Zîmbim stingheriți,
Privind fix la aparate.

Iar dacă fotografului i se pare
C-am putea strica poza,
Fiindcă nu suntem destul de țepeni,
Ne dă să înghițim un băț,
Spunîndu-ne să fim țepeni mai la dreapta
Sau mai la stînga.

Și noi ne străduim din răsputeri să fim țepeni,
Dar nu reușim să fim decît oameni.

Coşmar

Sîmbătă seara m-am uitat la o emisiune pe unul din programele discovery, în care erau prezentate aprins cele mai noi modele de roboţi menajeri. Printre alţii, era menajera care îţi controlează toată casa, îţi stabileşte programul, meniul zilei, îţi aminteşte ce ai de făcut, încuie uşa după tine - mi s-a părut înfricoşător. Chiar dacă nu vă e teamă de supremaţia roboţilor, vocea entuziastă de la discovery v-ar fi alungat somnul. Însă cercetătorii sunt optimişti: de ce să ne fie teamă de revoluţia roboţilor, cînd noi vom putea să ne îmbunătăţim creierele cu cele mai noi gadgeturi, realizînd o simbioză om-maşină cum nu s-a mai văzut (dar s-a mai visat).

Prima oară credeam că am avut un coşmar, cu calculatorul care îţi zice noapte bună şi te înveleşte pînă sub bărbie, însă cred că e realizabil: avînd propriul asistent computerizat vom putea scăpa de toate "control issues" pe care le purtăm în relaţiile cu ceilalţi - ce vis mai frumos de-atît?! Bun venit în viitor...

Mere roșii

Era o vreme când aveai doar să deschizi pomul, să dai vrăbiile la o parte și să scuturi merele roșii.

Eu, militanta

Trebuie să scriu ceva despre un articol citit în ziarul de ieri. Îl puteţi vedea aici.
Da, puteţi spune că e un ziar prost în care mai nimeresc şi articole bune (de exemplu, cele ale domnului Neculau) sau că e un ziar provincial sau că e decent sau că e bun de şters geamurile. Nu contează. Pe mine m-a impresionat povestea: pe scurt, Ana Nastasa e mediator sanitar în Hîrlău, unde, dacă nu ştiţi sau nu aveţi răbdare să citiţi articolul, locuieşte o comunitate de romi compactă, cu normele şi problemele lor. Deschid o paranteză: ştiu că mulţi dintre noi sunt atîta de sătui de chestiunea asta nerezolvată, încît preferă să creadă că romii nu au probleme. Şi mai ştiu că abordările naiv-bine intenţionate, cum e asta a mea, stîrnesc persiflarea, în cel mai bun caz.

Dar ce a fost uluitor pentru mine: doamna asta îşi face treaba acolo, încetul cu încetul, cu satisfacţii care poate nu înseamnă nimic pentru azi, dar ar putea avea sens în timp, fără să-şi afişeze intenţiile bune şi meritele. Am încercat să îmi imaginez ce înseamnă să trăieşti într-un mediu dublu ostil: pe de-o parte, neîncrederea romilor, poate îmblînzită treptat, pe de altă parte, neîncrederea brusc trezită a românilor din jur. Mi se pare teribil, mai greu decît să stabileşti programe pe foaie, care nu se aplică niciodată sau mesaje prosociale în autobuz, pe care nimeni nu le crede. Nu ştiu ce veţi crede citind articolul, dar mie Ana Nastasa mi se pare de un curaj şi de o perseverenţă din care am avea ce învăţa.

(şi cu aceasta mi-am terminat pledoaria, deşi aş fi vrut să îi zic un Bravo, doamnă!, că merită.)

PS. A, articolele de genul celui de mai sus arată că, incredibil, există viaţă în afara politicii şi bîrfelor mondene.

Dl. Băsescu este un om cinstit. Mă credeți?

Dl Traian Băsescu este cinstit - în comparație cu adoratorii săi. Este cinstit, fără îndoială, și consecvent, măcar cu el însuși. În oglindă, dimineața și seara, i se înfățișează un chip onest, egal cu sine. El nu-i îndrăgește în mod deosebit pe intelectuali, școala românească pregătește tâmpiți; țara are nevoie, în schimb, de meseriași pricepuți, nu de filosofi. Astea-s câteva din silogismele președintelui către educațiune, cu care, în parte-s de acord și eu! Nu importă, însă - pentru scriitorii și pentru filosofii care-l idolatrizează pe TB, cu interes sau din pură nebunie - disprețul președintelui pentru tagma lor rafinată. Taman de aceea, ei fac neostoit coadă lungă, cu îmbrânceli și mai evlavioase decât cele de la pupat moaștele, la fundul prezidențial. Filosofii îl iubesc pe Traian Băsescu! El pe ei... non plus. 

 Dl H.-R. Patapievici a sărit rândul la pupat buca și a pus umărul la victoria patronului dumisale, eructând tocmai în Spania (interviu în La Vanguardia) o ”mică bârfă”, care conține într-însa tot atâta filosofie, sau cumpătare, sau înţelepciune câtă se găsește în mintea unui, să zicem, M. Vanghelie - ”politician” meprizat de la o nejustificată ”înălțime” de H-RP și de aleasa-i companie corală întru stânjenitoare osanale (Mihăieș - apropo, infect comentator!, Cărtărescu, Voinescu și, ultimul pe listă, aplaudacul de mare talent: TRU). Mă refer aici la solilocviul de bideu al lui HR-P despre ex-candidatul M. Geoană (la apariția interviului MG era tot candidat - 6 dec.), care ar fi fost filmat ”primind sex oral”. Nu explică distinsul filosof dacă ”fericitul” Geoană a primit oralul de la un partener de sex masculin sau feminin, dacă a făcut el cuiva oral sau dacă a oferit (ah, acest nedeslușit-ermetic a primit!). Poate că-n următorul interviu, pe care H-RP îl va da, de pildă, săptămânalului Die Zeit, vom afla și alte detalii picante (mătafizice), relevante, despre viața amoroasă a președintelui PSD sau despre te mai miri a cui viață privată.

În acest fel, beneficiind de asemenea servicii, T. Băsescu, cel care declara că deține și dumnealui o ”scrisorică” video, dar nu o dă la Răsboiu înainte de alegeri, poate după, mai vede el - rămâne curat, bine-merci, rămâne chiar un personaj cinstit și, cu acest prilej, admirabil!, care, în afară de a repeta obositor tema oligarhilor și a presei-tonomat, nu a proferat mizerii în această campanie. Își permite. Are pentru asta gunoieri de lux, școliți, răsșcoliți, doctori în toate cele, care-i fac treaba murdară, mânjindu-și cu devoțiune maximă reputația, dacă interesele o cer. H-RP, ajuns unul dintre aceștia, coborându-se adânc fix în ceea ce el înfierează săptămânal, până la obsesie, în articolele din EVZ, devine cu bună știință o figură execrabilă (mai ales că nu-și mai recunoaște spusele, apărute negru pe alb, extrem de limpezi și pentru ultima casnică amatoare de telenovele).

_____________

Oare dl Patapievici o fi ”cules” pentru voluminoasa lui carte cu texte din EVZ și articolele sale din cale afară de îngăduitoare cu T. Băsescu? (n.m C.S - 11.2019)

Că există filmul ”porno” cu Geoană sau nu, nu știm; nu mă interesează dacă va fi sau nu va fi făcut public (libertatea de expresie e cuprinzătoare). La fel, nu m-aș oripila - influențându-mi asta, pasămite, alăturarea de partea unei tabere sa a alteia - dacă vreo televiziune ar pune mâna pe el și l-ar da pe post, cum s-a procedat, grosolan-manipulator, și cu ”lovitura” părintească a lui T. Băsescu. Acel film nu mi-a determinat votul, mi-a consolidat mai degrabă abținerea (pe care am și pus-o în practică). Cu acest prilej, însă, se întâmplă cu totul altceva, pentru mine personal - o dezamăgitoare ieșire de tip ”gura satului” sau ”radio șanț”, prin dosul scenei, a acestei minți de prim rang, pe care-o urmăream (și-o învățam), până mai ieri, cu mândrie și respect; Horia-Roman Patapievici, mentorul moral liberal-conservator, d i s p a r e. Trăiască H-RP - foarte bun director al ICR, dar și H-RP - agent electoral, funcționarul public dependent de și recunoscător față de mâna care-l hrănește!

Aș vrea să trăiesc într-o țară în care un Traian Băsescu l-ar admira, l-ar citi, măcar selectiv, și chiar l-ar servi (!) pe un H.-R. Patapievici, nu invers. Asemenea țări, totuși, nu pot fi întâlnite decât mai cu seamă dincolo de Tisa...

Migrenette

Îngrozitoare durere de cap. Dacă aș numi-o migrenă, mi-ar crea obligații: migrene au numai doamnele de salon și intelectualii fini; ar trebui să mă gândesc serios să las o operă în urma mea, ca purtător de migrenă. Prea complicat. Așa că rămân la durerea mea de colțul capului, imediat sub ochiul stâng, durerea de sâmbăta, cea care nu mă lasă să mă desfăt cu sfârșitul de săptămână, încă de pe la ore matinale, în murmur de pași umani pe pietrișul uliței și plescăit verde de baligi bovine.

Limba decantată de prețiozități a lui Philip Roth. Umorul temperat, plasat cu mare îndemânare în context. Poanta finalului de paragraf sau de capitol. Roth defilează sigur pe el într-o construcție epică de cristal. Nici un cuvânt în plus. Dialoguri firești. Personaje credibile, nu cu totul lipsite de trăiri abisale. Indignare.

Olivia - regina muiei. Îi face sex oral (primul din viața) lui Messner în schimbul detaliilor „picante”, povestite de acesta, din anii uceniciei în măcelăria smintitului său tată.

Risipiri

Duminica, refuzând să ratifici trecerea timpului, poți crede că vei reuşi să-l ții în loc, în favoarea ta. Poți spera că, forțându-l să curgă mai lent, măcar mutra pizmuitoare a șefeideluni va dispărea ca un vis urât.

O vinișoară albăstrie îi înconjura aureola sânului drept (sau stâng?) ca aburul unui avion utilitar, bezmetic, angajat de un amorez să scrie cu fum înfocate vorbe de dragoste pe cer.

Céline (Moarte pe credit) spunea despre el însuşi că este părtinitor: scrie despre lucruri așa cum le vede.

Vânzătoarea de pantofi. Înfăţişare assez vulgaire, de "fată descurcăreaţă de la ţară", dar poate mă înşel. Eu, faţă-n faţă cu vânzătoarele. Graba cu care am asigurat-o că intenţionez să-mi cumpăr acel model de pantofi. Ca să îmi câştig partea ei, să o am de partea mea, să nu mă persecute cumva.

Eroul lui L.-F. Céline e un nesuferit patentat. Trebuie să fac mereu un efort de memorie, amintindu-mi în ce măsură îl oprimaseră părinţii, pentru a găsi justificări solide inadecvării sale. Autosabotor, dar şi încurcă-lume.

Pe la miezul nopţii trecute mi-am impus să scriu. Am scris pe muţeşte, improvizat, cu inspiraţia muiată-n frustrări. Am scris orice, numai să sparg gheaţa.

A murit un om. L-au condus, înmormântat. Cortegiul s-a spart. Acum aleargă cu toţii pe la casele lor, cu cămăşile de bun scoase din pantaloni.

Senzație de familiaritate stânjenitoare cu stilul romancierei Gabriela Adameșteanu, în Dimineața pierdută. E, totuși, un stil mai oțelit, mai rece, mai documentarist decât al lui P. Popescu în Prins. Zace și un soi de indigest țățism de îndepărtată viță nobilă în el. Din păcate, felul ăsta afectat neointerbelic sau neo-belle epoque de a scrie mi-a devenit antipatic în trecutul recent, citind (ocazional, accidental ori sistematic) toate matracucile isteric-teatrale ale blogosferei.

Am vrut să scriu ceva frumos azi

Viaţa asta virtuală e ca o cameră mobilată într-un balon. Dar eu nu am mai puţină încredere în ea decît am încredere (şi asta puţină) în cea reală. Voiam să scriu ceva astăzi, dar o scurtă răsfoire de ziare mi-a zburat orice urmă de...orice. Însă vă invit să priviţi cu admiraţie funda de mai sus, iar apoi să citiţi un articol despre Casa Racoviţă.

----
poza de aici.

Inaugurarea găurilor negre*

Refuz să procesez mintal ştirea că ieri după-amiază Guvernul României, reprezentat la cel mai înalt nivel de premierul E. Boc, a avut neruşinarea să inaugureze cei 42 de km de autostradă “Transilvania” executaţi până în prezent (dacă nu mă înşel, în 2012 trebuia să fie predată “la cheie” în întreaga sa lungime, de cca 400 km). Mai mult, Boc – care s-a deplasat la Turda la bordul unui elicopter al Ministerului Administraţiei şi Internelor – a emis foarte răspicat declaraţia cum că Bechtel s-a achitat foarte bine, calitativ, de această porţiune (deşi sistemul telefonic de urgenţă şi panourile antiorbire nu-s instalate, dar nu cumva să-i atingem cu vreo critică pe “americani” pentru pretenţiile aberante, unice în lume, pe care le au!). Cuprins de excitaţiune, ministrul Berceanu s-a avântat şi dumnealui, tinereşte, în meandrele promisiunilor şi a proclamat că până la finele lui 2010 ne va mai binecuvânta cu uimitoarea întindere de… 12 km, între Turda şi Cîmpia Turzii. Plus încă 36 km în jud. Bihor. Spuneţi voi dacă îţi mai vine să părăseşti ţara, constatând ritmul vertiginos în care ea se schimbă!

La “festivităţi” s-au înghesuit şi foşti miniştri PSD: Ioan Rus, de exemplu, care s-a mândrit că minunatul proiect şi contractul (foarte avantajos, dar numai pentru Bechtel) acestei autostrăzi aparţin guvernării Năstase… În săptămânile din urmă, ştirea că puţinele zeci de km vor fi în mod oficial date în folosinţă mi-a tot intersectat câmpul vizual şi timpanele, dar nu aş fi crezut că vreun membru al Guvernului român va avea tupeul să se prezinte acolo, cu surle şi trâmbiţe şi umezit electoral la poponeţ! Dar iată că se poate!

Dacă sfârşitul lumii ar fi pasibil a aduce un oarecare (iluzoriu!) câştig electoral, politicienii băştinaşi l-ar folosi cu infinită neobrăzare. La noi se taie panglici inclusiv la machete, înfăptuirea lor vine, ca importanţă, abia pe un plan minor. Am ajuns, se pare, să lansăm cu festivism deşănţat şi nejustificat până şi marile găuri financiare, tunurile, LIPSA! Mâine-poimâine, un guvern român va convoca soborul de preoţi şi va da în folosinţă şi criza economică. După care, fireşte, chef.

___________________________
*Text apărut pe www.starlog.ro