"Cînd te gîdilă un bărbat ce înseamnă"

Cei care nimeresc pe masa-pustie sunt, ca de obicei, inspiraţi artistic.
Nu m-am putut abţine.
Şi cum internetul a venit şi-n casa mea (ce-mi mai lipseşte? un scaun), iar din cronica pe care o tot promit am scris numai un rînd, mi se pare cel mai firesc lucru să-mi iau blogul în primire.
Ce s-a întîmplat între timp?
Mergeam neatentă pe stradă cînd o copilă, toată roz şi volane, s-a agăţat de degetele mele şi a vrut să facem o plimbare. Fără nici un cuvînt, doar chicoteli şi o încăpăţînare în pumnul ăla mic. Mi se pare genul de hotărîre pe care o şterge educaţia.
În sfîrşit m-a acceptat una din mîţele de aici, luăm prînzul împreună. Eu la masă, ea la pervazul ferestrei, la început curioasă, pofticioasă, apoi liniştită, cu tabieturi. Cîteodată chiar nu ne deranjează nimeni.
Am fost la Craiova, un oraş maiestuos - vai, de cînd nu am mai folosi cuvîntul ăsta! Contrar aparenţelor, craiovenii nu au parade şi baluri mascate, fîntîni colorate, artificii etc. în fiecare seară. Dar în unele case e la fel de linişte ca la muzeu, iar plimbarea prin muzeu seamănă cu trecerea, fără grabă, pe sub copacii dintr-un parc. E ca şi cum am făcut un decupaj interzis, energizant în săptămînile compacte şi oarbe - oricum nu aş fi recunoscut că sunt aşa. Foarte surprinsă şi entuziasmată, aşa sunt. Şi va urma.
Scriu cu mare lentoare, confesiv şi mai precis decît de obicei, ne-mine, urmăresc foarte curioasă şi amuzată această schimbare. Bănuiesc şi pe altcineva, împreună cu mine.

Cu totul împotrivă

Îmi exprim totalul dezacord cu privire la decizia europeană asupra Microsoft. Înfruptarea neputincioşilor şi frustraţilor, europeni sau world wide, de la masa celui care are. Detalii în NYT.

The European order mandates that Microsoft share its technology information on fair terms, so that competing software can work smoothly, or interoperate, with Windows desktop software. It was those terms of interoperability that will be much more favorable to Microsoft competitors, so that the company’s dominance in product cannot thwart competition in another, closely related software market.

Accesul aproape gratuit (If competitors want to license Microsoft’s patents, they must pay a per-unit royalty of 0.4 percent!! of the value of the product sold. Microsoft had originally demanded 5.95 percent of sales as royalties) la proprietatea intelectuală a Microsoft (sau a oricărei alte companii de top), stabilit de o Curte care dă de pomană piticilor IT mă înfurie la culme. Dar cine-s eu să mă agit cu oarecare folos?!

Microsoft Concedes in European Antitrust Case

TM BASE 2007

Timişoara, octombrie 2007. Am lipsit de la TM Base, ceea ce spune multe despre radicala schimbare a stării mele de spirit şi a vitalităţii mele, faţă de acum un an... Oricum, absenţa mea nu e prima. Am "onorat" doar două ediţii până acum. Încă mai ţin doliu după odinioară superbul festival Delahoya de la Cluj, acum o pleaşcă monotonă.

La TM Base se "pune" muzică urbană. Nu e neapărat pe gustul meu. Eu locuind undeva prin aripa radicală a electro-ului, mai către techno şi minimal. Aşa ceva nu asculţi în vestul ţării. De mai bine de un deceniu, în Timişoara, Arad, Oradea se mixează şi se gustă cu precădere drum'n'bass şi breakz. O statornicie de un plictis violent!

În schimb, a fost prezentă Ancuţa. Şi a scris un articol cum nu am mai văzut. Un review de o calitate excepţională. Prin prospeţime, vocabular neţopesc (cum se practică pe alte bloguri, cu atmosferă sufocant dickensiană), dezinvoltură. Ancuţa e pe picioarele ei. M-am liniştit! Chiar mă bucur acum că nu am participat. Pentru că îmi place să cred ce scrie.

Plecăciune: TM07Base

Die Hundeblume

Da, exact, am carte de la bookcrossing!
Internet încă nu.
Am rafturi pentru cărţi.
Adresă încă nu.
Am vreo şase pisici care mi-s dragi, dar eu lor nu prea. Mă înconjoară cu suspiciune.
O nouă cană pentru ceai, dar nimeni cu care să împart ceaiul.
Mda.

Tatăl lui Oedip...

Pe mine, care mai ştiu câte ceva despre complexul cu numele tragicului Oedip, titlul ales de cei de la Cotidianul mă jigneşte. Pe cel care nu ştie nimic sau doar vag despre acest complex infantil şi căruia îi este adresat intenţionat-stupidul titlu, Tatal complexului lui Oedip, îl lasă, probabil, extrem de rece şi la fel de senin ignorant cum era înainte de gestul de "culturalizare" al cotidianului amintit.

Numindu-l în mod oligofrenic pe Sigmund Freud "tatăl complexului lui Oedip" sună ca şi când, până la el, acest complex nu ar fi existat şi ce "noroc" am avut noi că a apărut Freud să-l lanseze pe piaţă. Să-l redea, adică, patrimoniului psihic mondial. Eventual, "tatăl conceptului de complex al lui Oedip"! Ieşirea în decor a Cotidianului se produce cu prilejul scoaterii la vânzare cu ziarul a lucrării „Sigmund Freud. De la tragedie la psihanaliză“.

Bun, titlul ca titlul, poate caut eu nod în papură, dar citiţi chapeau-ul:

"Pe la vîrsta de 5 ani, băieţii sînt geloşi pe tată şi sînt atraşi sexual de mamă. Sigmund Freud şi-a scandalizat vremea transpunînd mitul fiului lui Laios, regele Tebei." După ce am parcurs enormitatea de mai sus, am avut nevoie de sărurile mele de fată bătrână, ca să-mi revin. Şi, iată cu câtă uşurinţă redactorul de la Cotidianul a expediat ani de muncă psihanalitică. Tocmai aşa, ca pe un titlu de ziar tembel, au înţeles teoria freudiană şi detractorii contemporani doctorului vienez. Cât şi puritanii de astăzi.

Ai noştri, puţin, despre presa altora

În sfârşit, se găsiră şi prin presa noastră (unde altundeva, dacă nu în Dilema Veche?) câteva voci "autorizate", dar încă sfioase (eu aş fi fost mai aspru), care încep să arate cu degetul mâzgăleala generală (fără excepţii!) care caracterizează scrisul şi vorbitul public cotidian de la noi, în Comparaţie cu media din Vest. Şi un appendix, nu fără legătură cu restul celor de prin Dilema adunate. Mi-am permis sublinieri. Şi opinii.

Magdalena Boiangiu:
Zilele trecute, înveselit, după ce a citit ce se mai întîmpla prin Myanmar, prezentatorul emisiunii de dimineaţă de la un post de radio pe unde ultrascurte ne-a anunţat că va continua cu ştiri „mai interesante“. Adevărat, ce poate fi interesant în legătură cu ţara asta care se cheamă în două feluri (Myanmar şi Birmania), al cărei principal oraş are şi el două denumiri, Rangoon şi Yangon, capitala fiind într-o nouă localitate, Naypyidaw, construită recent în centrul ţării, la ordinul generalilor de la putere?

Teodor Baconsky:
Ştiu că se fac insistente comentarii pe marginea stilului nostru de viaţă publică. Există printre noi nemulţumiţi cronici şi e imposibil să nu li te alături, mai ales cînd vezi cît de hidoasă se dovedeşte, în linii mari, prestaţia mediatică din România. Mă aflu în Franţa de o lună şi citesc, din motive de serviciu, mai toată presa din Hexagon. E un deliciu. Poţi fi de dreapta, bunăoară, dar găseşti şi în jurnalele sau săptămînalele de stînga (Le Monde, Libé, Le Nouvel Obs) informaţie de calitate, opinii argumentate, tonuri urbane, niveluri de expresivitate pe alocuri antologice. Din orice unghi ai lua producţia zilnică de hermeneutică socială, rămîi cu sentimentul că ai înţeles temele şi că ai fost ajutat să-ţi nuanţezi opţiunile, opiniile, judecăţile de valoare. Ai senzaţia, tonică, de interacţiune. Te simţi incitat să aprofundezi, să reiei, să urmăreşti dinamica unui anumit subiect situat, pe bună dreptate, în centrul actualităţii. Citind, înveţi să-ţi chestionezi superstiţiile. Recunoşti că te-ai înşelat sau te bucuri că ai formulat intuiţii corecte. Devii ceva mai inteligent, măcar prin faptul că eşti „branşat“, fără a renunţa la propria libertate critică. La fel de stimulantă e secţiunea culturală a fiecărei publicaţii. Nu mă refer aici la apariţiile de nişă – aşa-zicînd „academice“ sau „elitiste“ –, ci la formatul generalist, care popularizează evenimente curente şi livrează chei de lectură pe înţelesul tuturor. Cronici de carte alerte, agenda spectacolelor de tot soiul rezumată savuros, bref, toate impulsurile pentru a ieşi din casă, în căutarea timpului care mai poate fi cîştigat.

Cristian Ghinea, el însuşi o dovadă vie despre cum gândeşte ziaristul autosuficient român:
Nu aş putea să vă spun cu ce a deschis The Sun săptămîna trecută pentru că habar nu am. Ziarele serioase însă au deschis cu Birmania. M-aş îndoi că Birmania face vînzări (îndoiala lui Ghinea ar fi făcut mai bine să fi funcţionat înainte să debiteze el asemenea prostie. Pentru el, Bucureştiul şi România sunt buricul pâmântului, restul globului "nu face vânzări". C.S.). O ţară mică aflată undeva pe lîngă China şi unde unii se revoltă şi alţii îi împuşcă. Adică, e ştire serioasă, dar chiar de prima pagină, zile în şir, în mai multe ziare? Ce e în capul acestor oameni? Sau sînt eu pervertit de presa românească, care nu ar deschide ziarul cu o ştire externă decît peste cadavrul torturat al redactorului-şef? (din fragmentul redat mai sus rămâne valabilă această ultimă întrebare-afirmaţie, în premieră citită de mine în vreo publicaţie autohtonă, restul e doar, ardeleneşte, mădăreală. C.S.)
Pagini şi afişe amestecate

Şi da, Mihail Sebastian:

Literatura de ocazie

Dintre toate genurile posibile detest cronica „de ocazie“: literatura pentru Crăciun, pentru Paşti şi pentru onomastici ilustre. Am încă prejudecata unei moralităţi a scrisului în acest sens că nu-l accept decît în măsura în care caută un adevăr şi exprimă o sinceritate. Şi împac această credinţă cu meşteşugul gazetăriei, preţuindu-l pe acesta numai pînă unde exerciţiul lui izbuteşte să forţeze spontaneitatea şi să înlesnească după voia ta găsirea imediată a cuvîntului, fără să-i strice însă niciodată înţelesul. Probabil că acesta este ajutorul pe care gazetăria îl dă scriitorului: îl învaţă cum să dispună de gîndurile lui într-un moment de indiferenţă sufletească şi cum să se dispenseze de ceea ce se chema odinioară „inspiraţie“.
ALTERNANŢA LA PĂRERE

Şi un Cristian Tudor Popescu cu totul rupt de realitatea de sub redacţia-i:
Astăzi, de la presă se aşteaptă livrarea de segmente cât mai scurte, mai umflate şi mai colorate, de aşa-zise informaţii tabloidizate, digerabile fără efort mental (fals, fals fals, grosolană justificare a ceea ce el însuşi practică la redacţie - subţierea conţinutului, teama de comentariu, senzaţionalismul. Cititorul lipsit de profunzime, abţibild, este în mare parte creaţia ziaristului abţibild C.S.). Siteurile care colportează şi rezumă ştiri sunt mai accesate decât ziarele sursă. Revista presei face mai multă audienţă decât presa. Bagajul cultural al ziaristului devine un balast. Impresia înlocuieşte gândul...
Privind lucrurile în ansamblu, putem spune că mediocraţia e înlocuită cu mediocritatea. Unii numesc asta democratizare media. (aici CTPopescu are dreptate, dar doar dacă se referă la ziariştii prefabricaţi care burduşesc redacţiile. Ziariştii care nu citesc altă presă, ziariştii care nu mor de ruşine privindu-şi cotidianul, halul în care arată, noroiul semidoct în care ei înşişi îşi coboară cititorul C.S.)
Manipularea media de către mass

Cu capul în cuptor

vara, vara, vara voia să slobozească o ţâră de ploaie peste noi şi popa tocmai acum şi-a regăsit pofta de a-l pune pe paracliser (crâsnic) să tragă clopotele bisericii, împrăştiind norii de vecernie, stai alinat aci pe laviţă şi povesteşte-mi depănat firul vieţii tale, am învăţat că păduchii găinilor vor suferi pagube colaterale considerabile, dacă îi vâr în foc odată cu lemnele, pe care îşi petrec mai toată viaţa (adică aproape 2 săptămâni!), vor arde scurt, păduchii, cu pocnete subţiri, nici nu vei şti care sunt ei icnind şi care pocnetele lemnelor, povesteşte-mi, zi-i mai departe, bă, astea două vor să ne agaţe, iară eu răspund forţat: de grinda localului, cu un ton de glumă amară, gust de bere ce nu mai trece, fiindcă alea, o să râzi, pretenaş, dar vreau să te întreb o prostie, alea auzeau, eşti cumva căsătorită?, ai de grijă că ele ne aud, îi urlam eu cu desăvârşire amuţit, tranchilizat de băuturi, implorându-l, dar numai cu ochii, neconvingător, din lipsă de tact, din comoditate

 

după ce vâri lemnele în foc îţi tot vine să-ţi scuturi hainele, animăluţele minuscule, mişcoii, te străbat cu mii de picioruşe în sus şi în jos, cu o beţie a indiscreţiei de nepus în cuvinte, unde-s penele, unde-i pielea de găină?, unde-s ceilalţi fârtaţi, ard în foc, cu lemnele, pocnind scurt, cât ai zice viaţă

sfâşii iarba grasă a lui august cu amândouă mâinile, arămii, cu unghii albe, palme albe, fiindcă-i august şi nu se cuvenea să fie iarba atât de grasă în luna asta, o smulg că-mi place, nu să o rup, îmi place să te simt vălurindu-mi-te greu pe spate şi o să strig, chiar dacă va fi să mă audă cineva, gândea fata aceea cu pielea cu gust de pâine de secară pe care încercam să o ascund la loc în pământ, de unde se şi iţise, crâsnicule, spânzură-te de clopote cu palmele ei văruite sau arămii?, cu fierbinţeala veselă şi, deh, vinovată

a celui care pricepe bucuros că a supravieţuit încă unui mort din sat, dar împrăştie, crâsnicule, norii ăştia ce-mi strică toate socotelile de vecernie, mâine e duminică, şi vara ar fi avut poftă să ne plouă, preotul ba, m-am şi speriat când am auzit cerul mârâind înfundat ca un câine neprietenos şi orb, huruie, găinile tăcură toate, întrerupându-şi cursul ouălor, cărţile-s una peste alta, necitite, la căpătâiul meu, în aşteptare, funcţia orgasmului face pământul să se învârtească în jurul propriei axe şi toate cele lumeşti se rotesc în jurul ei, bărbaţii-s bărbaţi, femeile-s femei, satisfacţia lor solitară păleşte şi pierde teren înaintea orgasmului coital, dar lectura cărţii pomenite îmi trezeşte în minte zvâcniri de memorie despre momente pe care nu le-am trăit nicicând, despre plăceri care nu-mi aparţin, cu trăsăturile mele prea accentuate, prea supte, de om al fantasmei - acest congelator de randament social şi sexual,

din contră, eu dovedeam un randament parcă alimentat de izvoare telurice! iar astea două vor să ne agaţe, cu mustăţile poţi capta intenţii din cele mai năstruşnice, ştiam că vrei să intri în vorbă cu mine, dar dacă nu mă fericeşte relaţia trupească pe care o am cu tine îl las pe altul să mi-o înfigă (fata cu piele de secară, iscodindu-mă leneş cât mai am de gând să o cutreier) cât de lăuntric îi permite dimensiunea cu care l-a înzestrat natura ce ne ocroteşte pe noi, iar pe tine te acuz eliberator de toate păcatele mele, de aceea, poate, se povesteşte că nici măcar copiii nu sunt lipsiţi de păcat, de mici le trec sau le zăbovesc prin mintea aia vâscoasă tot felul de obsesiuni nepotrivite referitoare la cei apropiaţi, asistând la groasa vânzoleală nocturnă a adulţilor, îşi închipuie că sexul e o corvoadă infectă, violentă uneori, şi atunci vor să-şi omoare şi să-şi înlocuiască tatăl, mai târziu îi va dezgusta această străină intenţie, dar vor practica o onanie acerbă, ambiţioasă, (re)compensatorie, cu instrumente din cele mai insolite, nu

asta nu-i îngreţoşează, ci doar acuplarea normală: murdară, contagioasă, pângăritoare, menarepigs, nu mă atinge!, sărută-mă când şi unde vreau şi îţi spun eu, nu aşa, of, of, lasă-mă,

cred că alea chiar vor să ne agaţe, de grindă, de candelabru?, astea două, mă, unde te uiţi, sunt doar logodită, dar mâine, la prima oră, dacă vrei, ne întâlnim, ca să-ţi rezist

numai nebunele şi prostituatele pot părea dintru început atât de prisoselnice lor înşile, numai ele au privirea aceea (detector de proximitate), de columbi, de magellani mari descoperitori de tărâmuri lubrice şi erecte, ele aruncă uitături de o nesimţire care pe loc te despoaie, te iau de toartă şi te împrietenesc, ochii aceia surâzători şi cinici, şi îndrăzneţi, care ar putea să îţi provoace prin puterea lor o mică urinare preejaculatorie de intimă încântare şi uluială, numai nebunele şi prostituatele, cele care nu mai au în cârcă povara reputaţiei, pierzându-şi-o de mult, rătăcindu-şi exerciţiul ipocriziei, sunt libere şi te ştiu face şi pe tine liber

în mijlocul flăcărilor, te puteai pişa pe ele, dar vâltoarea lor era prea mare pentru a le stinge aşa, ardeau cu poftă paiele, ca nişte prefăcute fecioare jucându-se în aşteptarea flăcăului ideal şi încă nenăscut, cocenii de porumb, tuleii inflamaţi, se aprinsese grajdul copilăriei mele şi eu dormeam atât de slobod, dezrobit de prostituatele mele născocite, cel mai bun somn din după-amiezele mele zbuciumate, nu mai auzeam vâjâitul obişnuit din urechi, înşelam vâltoarea, orbeam focul cu multă apă, de unde atâta apă?

tu îmi apăruseşi ca un soare mocnit, astâmpărat, proaspătă, cam îmbălsămată, cu o faţă destinsă, luminată egal, aveai o poşetă pe umăr, o domnişoară veselă, ai venit la mine, în chip de astru stins, mă aştept să apari, neverosimilă, în uşa pliantă a camerei de vară, pusă pe şotii, ca să-mi faci o agreabilă farsă care avea să mă ucidă, dar nu pe loc

încremenesc, lipsit de politeţe, cu telefonul la ureche, te doare urechea, mă întreabă brutal ungurul acela uriaş cu nume de kur mădărit, te bag în mă-ta,  kurunczi, gândesc, dar nu-i zic, da, mă doare, să vii mâine, îţi arăt inelul de logodnă, aur, gingaşă lucrare, ungur cu nume de kur, frivolina setoasă de lume bună a stat şi cu ei la masă mai în iarnă, iar ei au avut numai păreri bune despre mine, îi cunosc, îi cunosc, nu urla aşa că te aud, mă, pe el cum îl cheamă, totaşa, dar lasă, nu are importanţă, bănuiam eu că ai multe de ascuns, sunt ani şi veri în care se adunau foarte multe de ascuns, 

                           

mereu neînsoţită, cu aceeaşi privire zeflemitoare, inteligentă, dar era o proastă şi o neinstruită, taicule, nu mă dezamăgi într-atât, măcar cuvintele măsoară-ţi-le, nu fi atât de disponibilă, jos de pe tavă, şi, îndeosebi, nu mă atinge, azi nu avem orgasm, nu ţinem, căutaţi în altă parte, noi nu am mai primit, nu e cerere pe măsura ofertei, poate luna viitoare, dacă ne depăşim inhibiţiile şi culpabilitatea paranoică a cruntei şi neobositei masturbări, degetele femeii nu-s spurcate, ci doar corpul bărbatului, menarepigs, care se deprinde cu o potenţă îndoielnică, cum? cum?, izbindu-se de repetatele refuzuri casnice, el însuşi, dacă-l supui atâtor probe, dacă-l tratezi cu atâta îndoială şi desconsiderare, cu scârbă, mai încet că vor să ne agaţe, eu nu-s taică-tu, eu sunt eu, însă ea: nu mă atinge, acolo, acolo e doar domeniul meu, latifundia mea, ţarina şi săliştea mea,

eritrofobia

mama, aşteptându-l îmbrăcată în bucătărie pe tata, m-a învăţat, corpul unui bărbat efeminat e de o spurcăciune de nedescris, fata mea, degetele mele-s minunate în neosteneala lor, nu-s prihănite cu scârnăvie, le pot pironi până-n prăsele în mine, şi, uite, nu mi se întâmplă nimic, îmi place, urlu, nu mă doare, i-am urmărit pe ai mei atunci, prin crăpătura uşii, se foiau, gâfâiau, transpirau, mama trebuia să-i facă pe plac, altfel iar aveam scandal, mi-a mărturisit chiar ea abia şoptind, de nici nu mai sunt sigur dacă am auzit-o rostind aceste cuvinte sau doar au rodit în închipuirea mea, 

…mi-a plăcut să mă apuc de treabă dimpreună cu ei, bineînţeles, cu urechea ciulită la cel mic zgomot, gata să mă opresc, cu inima-mi bătând anapoda, roşind aşa cum roşesc acum, cum mă apucă acum pe stradă şi nu mă dumiresc sau nu vreau să mă dumiresc de ce, când oamenii întâlniţi se preschimbă în imaginaţia mea în agresori tandri, şi eu mă trezesc luptând fără tragere de inimă împotriva acestui asalt dorit, eritrofobia mea trădătoare, mă-nroşesc, scâncind sub puternica impresie că port un penis în loc de cap, să nu mă suprindă cănusfatăcuminte, dar mâinile mi-s adâncite amândouă între picioare, şi eatâtdebine, e interzis, ştiu, dar e bine, corpul bărbatului pute, el e grosolan cu mama, o bruschează ca să o aibă sub el, trebuie să fie mereu deasupra, tu nu ai voie să fii brutal cu mine, ştii că pot să mă încredinţez şi de una singură că nu voi rămâne niciodată satisfăcută cu tine, eşti prea feminin, eşti prea delicat, nu acolo, nu mă atinge, ai răbdare

cu tine nu mă mai înroşesc, roşesc doar când sunt înconjurată de oameni cât de cât străini, Die Angst vor dem Erröten ist auch Eritrofobie oder Ereutofobie genannt. Im Angelsächsischem Sprachgebrauch spricht man von facial blushing. PROZAC erlaubt eine positive und optimistische Vision der Dinge zu erhalten und unterbricht somit den „circulus vitiosus“ von Angst und Depression, frica de a deveni stacojiu te face să roşeşti şi mai mult, şi, la naiba cu sfârcurile astea poznaşe, ţâşnind ca nişte cuie pepeliene, ca şi când toţi acei oameni cât de cât străini ar arde să mi-o pună, îmi vine să mă ascund şi să simt în braţele lor vânjoase ceea ce cu tine nu am reuşit, tu eşti ca taică-meu, tu eşti taică-meu, doar că nu atât de nărăvaş, cu tine nu mi-e îngăduit să încerc senzaţii, ochi rulaţi cu pupilele înspre creier, e dureros, vina doare, deci: împăcată anestezie vaginală, conform firii sale masculine, mi-a mărturisit-o Wilhelm Reich, ea îşi alesese ca soţ un bărbat cu trăsături feminine, pe care-l domina şi putea, ca urmare a caracterului său compulsiv, să-l chinuie. O irita îndeosebi faptul că el permitea aceasta, ceea ce o îndemna să-l chinuiască şi mai mult.

Demnitatea rasismului

Ceva îmi spune că şi rasismul s-ar cuveni să aibă demnitatea lui. Adicătelea, să nu-i fie îngăduit chiar oricui să îmbrăţişeze acest comportament ostil, străvechi, făţiş sau mocnind, această îndoială faţă de Celălalt, la orice contact mai aspru cu membrii unei naţii străine, îndepărtate.

Sigur că mă refer la ultimele evenimente criminogene, cu implicare românească, soldate cu ieşiri stranii, dar grăitoare, din partea primarului Romei. „Situaţia ordinii publice din Roma s-a înrăutăţit în ultimele luni în această zonă, mai ales după sosirea în masă a românilor (remarcaţi generalizarea grosolană, n.m.). România să-şi asume responsabilitatea, altfel problema va fi discutată la nivel european" - clamează tribunul Walter Veltroni (altfel, un evreu de viţă veche, dar se pare că discursurile naziste fascinează fără graniţe).

Nu e greu de sesizat. Ura de rasă se zămisleşte, în numeroase rânduri, din teama ce are ca obiect bănuitele sau doveditele însuşiri superioare ale Celuilalt. Dar şi din absolut naturala frică a localnicului faţă în faţă cu rezistenţa la reglementare, cu incapacitatea de inserţie socială a Celuilalt.

Ştiu şi eu...Dacă ar fi adunate iarăşi neamurile, ca la facerea lumii (cum spune legenda), şi ar fi împărţite brevetele de rasism, funcţie de "merite" şi trăsături naţionale, iar eu aş fi unul dintre executorii judecătoreşti, aş trece cu un larg zâmbet pe buze peste "dreptul de a fi rasişti" al italienilor. Mă întreb, ei ştiu cu aşa mare claritate ce rasă sunt? Tocmai ei, un ghiveci neguvernabil de neamuri, triburi şi seminţii! Au cu ce să fie mândri - dacă e să "cântărim" biologic şi istoric şi dacă am ajuns din nou aici - evreii, germanicii, britanicii, japonezii, ca să respectăm străbunele clişee. Din nefericire pentru ei, italienii sunt astăzi opusul genetic şi civilizaţional al vechilor romani.

Economic vorbind, italienii au doar de câştigat de pe urma veneticilor. Jumătate de ţară e în faliment, sudul nu a făcut parte decât de jure (şi nici atât!) din marea Italie, de când e el sud. Acolo guvernează legile tribale. După câteva zeci de ani de pompat fonduri europene, Italia este încă pe buza prăpastiei. Se pune problema renunţării (!) la moneda unică europeană, din cauza slabelor performanţe economice şi a inflaţiei. După moda occidentală, italianul get-beget refuză slujbele "ruşinoase". Probabil că, la ei, "ruşinos" este tot ce se situează sub 1500 de euro retribuţie. Ţara le-o construiesc şi curăţă, în prezent, românii şi maghrebienii. Pe când amatorii peninsulari de batracieni (teleenciclopedia: broaştele au apărut în Triasic) par a fi mai degrabă preocupaţi de grosimea ramelor ochelarilor de soare şi de numărul firelor de păr grizonate.

Ţin minte valul de indignare şi proteste frustrate iscat de apariţia în presa italiană a ştirii că românii stabiliţi în peninsulă sunt în majoritate proprietarii locuinţelor în care stau. Timp în care, cei mai mulţi localnici "de rasă" trăiesc o viaţă întreagă în chirie. Din ştiri şi din costatări pe viu de acest gen s-a născut şi antisemitismul german. Evreii ocupau jumătate din slujbele de medici, avocaţi, erau printre cei mai reputaţi oameni de ştiinţă, psihanalişti, excepţionali jurnalişti, prolifici proprietari de publicaţii, industriaşi. Şi nu mulţumită unei mafii, a unei "conspiraţii iudeo-masonice", ci pur şi simplu pentru că se dovedeau a fi mult mai dotaţi genetic şi mai ambiţioşi în anumite privinţe decât băştinaşii. Şi aceasta, în condiţiile în care asuprirea şi umilirea lor nu au slăbit nici o clipă.

Italia uită că ea însăşi a fost o uriaşă sursă de imigraţie (cunoaşteţi: mai mulţi italieni la New York decât la Roma). Iar comportamentul italienilor acolo unde s-au restabilit a fost izbitor de similar celui de astăzi al majorităţii islamicilor - ghetoizare, păstrarea tradiţiilor semi-primitive, famiglia patriarhală, infracţionalitatea, mizeria şi nemunca. A trecut de mii de ani vremea de glorie a Imperiului roman şi sunt câteva sute de la Renaşterea italiană, timpuri în care, din "cizmă" se exportau cultură, înaltă civilizaţie şi norme drept în lumea barbară.

Nu insinuez retorsiune, nu invit la resuscitarea xenofobiei neaoşe. Dar parcă la entuziasmul deşănţat al românilor, când e vorba de a primi "investitorii"-spaghetti, rupţi în fund şi suiţi într-un biet Fiat Punto, aceştia din urmă ar trebui să răspundă cu mai puţină infatuare. Citind asemenea informaţii despre ieşiri la rampă, aflate în pragul rasismului, din partea unui primar, el însuşi membru al unei minorităţi veşnic prigonite, parcă devin mai atent şi mai iritat la fularele ample ale acestor pierde-vară, bronzaţi natural, trecând în grupuri gălăgioase pe corso-ul arădean şi vorbind o italiană pocită, de la ţară, cu şi în loc de ci, cam tot aşa cum pocesc cu mândrie spaniola curată regionaliştii şi separatiştii idioţi din Peninsula Iberică.

Mda, cam nepotrivită înverşunarea asta într-o zi însorită şi prietenoasă de duminică.

2. Drăguţenii, nu minciuni

Cum mergeam eu într-o dimineaţă, scriind pe blog în capul meu şi grăbindu-mă cam fără chef, a revenit Cristina. Vreau să spun, mi-am amintit de ea deodată, nu că aş fi citit un roman tot cu o Cristină. Cristina e o fată care s-ar chema acuma emo, deşi eu încă n-am priceput ce şi cum e în acest cuvînt, fragilă şi repezită, o alintătură. Inteligentă, în acelaşi timp prostuţă etc. De la Cristina, cu care poate purtam un dialog imaginar sau poate-mi aminteam unul, am trecut la autoarea cuvîntului inventat din titlu - drăguţenie.

În spatele absenţei încîntate (mă gîndesc, de pildă, la asemănarea cu un înger pictat ce mi-a fost dat să văd cîndva), se ascunde ceva-ul nemulţumit, vag cîrtitor. Glumeţ- şi cînd pun glumeţ şi cîrtitor aşa de aproape mă gîndesc la o fată ca un pahar de limonadă sau cam aşa ceva, nu ce tot întîlnesc de vreo două săptămîni: figuri imobile, spun o glumă absurdă hiacintică şi rezultă stupoare. Nici un zîmbet. De fapt, ce să mă plîng, nici Măscăriciul nu smulge vreun zîmbet...

Revenind la fata mea ca un pahar de limonadă. Citeşte oportun clasicii - bucură-te, Billy, cred că ar scrie inteligent şi inspirat despre ei. Nu-şi pierde capul prin viaţa poetică, nu trînteşte stupidităţi drăguţe, deşi le-am aşteptatvînat. Este stăpînită de o mîţă celebră, dar pe care n-a văzut-o niminea. Are pantofi frumoşi, care-mi amintesc de Emil Gîrleanu şi de viaţa lui neînţeleasă, ceea ce, trebuie să recunosc, e o legătură cam obscură. Obscură, dar pentru mine e chiar un exemplu de metaforă exactă.

Îmi face poftă de recitit Ibsen, nu interes sau dor, ci poftă, ca atunci cînd deschizi fereastra în toiul nopţii, s-aud un greiere, un fîşîit, un radio uitat deschis. Adică atunci cînd nu te preocupi de lucruri măreţe şi deosebit de importante.

Timp pierdut

A început şcoala universitară. Studenţii sunt rugaţi încă din primele ore să îşi scrie impresiile din vacanţă, compunere liberă. Cei de la litere, folosind litere, cei de la limbi, în limbi străine, cei de la politehnică sunt rugaţi să construiască o instalaţie prin care să-şi exprime feelingul verii tocmai apuse. Emoţiunile se împart între a face prima (bună) impresie profesorilor şi a provoca unele vălurele în inimile tabula rase după iubirile fugare, înghesuite şi intense din liceu. La început, mutriţele par toate interesante, garderobele de ocazie iau ochii, apoi, se vor cerne şi vor lăsa în urmă uimiri.

Firma Microsoft este obligată de legile aberante ale UE să plătească jumătate de miliard de euro daune şi să îşi deschidă know how-ul celor care nu sunt dotaţi suficient încât să îi repete performanţele, deşi ţin morţiş de asta. Cum ar veni, dacă eu am o bicicletă de antrenament acasă, voi fi constrâns să o împart cu vecinul meu, cu care voi concura la întrecerea de sâmbătă. Altfel, pot fi acuzat de monopol şi obstrucţionare. Dacă alerg mai repede ca el şi câştig, după concurs, o lege mă va obliga să-i fac un training gratuit şi vecinului, să-l ajut să "recupereze". Iar dacă se va dovedi că vecinul este un nevolnic (desigur, corectitudinea politică nu-mi permite să-l numesc aşa, de aceea, o să-l numesc cretin şi handicapat), o altă lege aberantă îmi va indica să am bunul simţ să pierd, să sosesc, adică, pe locul al 2-lea. Nu mai contează pentru creierele socialist-utopice europene că Microsoft a investit miliarde în cercetarea din Silicon Valley, a ales oamenii excepţionali din IT şi succesul mondial al acestei companii este rezultatul efortului lor intelectual. Trebuie împărtăşit totul. Trebuie dat acces la toate serverele lor în numele interoperabilităţii. Omul şi softul, democratizarea cyberneticii. Tăvălugirea competiţiei. Egalitate, libertate, prostietate.

Gândul şi-a schimbat înfăţişarea. Cică au "modernizat" aspectul paginilor. Nu găsesc. În tiparniţele româneşti, te şi temi să scoţi un ziar color. De regulă, culorile apar pe foaie puţin mai încolo, la câţiva milimetri de contururi, sunt fie prea pale, fie prea ţipătoare, precum la televizoarele Telecolor de pe vremea salamului cu soia. Roşul (ales, probabil, din raţiuni de marketing) este obositor, repetat mereu, pe fiecare pagină. Subtitlurile, scrise cu majuscule şi înghesuite în paragraful următor, sunt agresive aiurea, tendinţa primă a cititorului experimentat fiind aceea de a le evita, ca pe nişte zgomote de fond insistente. Fonturile alese sunt puţin cam "jucăuşe" pentru un ziar care se ţine "conservator". Arată a revistă de sfaturi practice pentru gospodine sau ca una pentru copii. În această privinţă, "garamondul" Cotidianului chiar dă stil, deşi, să nu uităm, Cotidianul este redactat excesiv de "tinereşte", până la neglijenţă (vezi articolul stângist-ecologist-vegetarianist-imbecil despre poluarea efectuată de vaci şi necesitatea renunţării globale la consumul de carne!, eh, da, apărut mai pe scurt şi-n Gândul). Înainte, cât era alb-negru, mesajul de sobrietate era mai bine susţinut. Articolele trăiau în bună vecinătate unele cu altele pe hârtie, nu îţi zbierau isteric ca acum, înciudate, complexate că le-ai putea sări. Un mic The Times local. Dar mic-mic.

Iarăşi, nu dă bine idioţenia cu scoaterea unui fascicol în afara trunchiului principal - Gândul şi Viaţa, paginile 17-32. Nu ştiu care e rostul acestei manevre şi de ce se mai practică ea în România - fascicolul, secţiunea separată. Înţeleg, dacă era un supliment literar sau cinema, sau cu alte teme. Gândul şi Viaţa nici nu seamănă cu restul cotidianului. Te poţi lipsi de el. Partea aceea chiar seamănă cu o broşură de la ceva Teleshopping. Impresia cu care rămâi după lectură (mai mult scanare) nu e izvorâtă din conţinutul textelor, ci din culoarea aceea de proastă calitate care se prelinge pe pagini.

Penibilă e şi pagina de comentarii, bună ca idee, dar penibilă ca semnături, mereu aceleaşi. E aiurea ca acolo să semneze aceiaşi redactori care mai au şi articole de interior. Dacă editorialiştii vor primi doar atribuţia asta, de "columnişti", e în regulă. Ne obişnuim. Totuşi, nişte outsideri ar sta bine, pe rând, într-un colţ, măcar 2 500 de caractere pe apariţie.

În rest, ce să spun, ultima "redută" a conservatorismului autohton, atâta cât era, a cedat şi dânsa. Ne-am înroşit, de pe-acuma, toată presa. E o înghesuială pe culoarea asta şi pe "derivatele" ei, ceva de speriat. Coca Cola, Moş Crăciun şi McDonalds ar fi trebuit să pună copyright.

Mă rog, nu ştiu cum în Le Monde poate apărea o ştire de maxim interes cu fonturi de numai 22, să zicem. Oare mondiştii nu se tem că pierd cititori dacă nu înroşesc frontispiciul şi dacă nu măresc fotografiile până la dimensiuni tabloideşti (sau publicându-le cu precădere pe acelea în care protagoniştii se strâmbă grotesc, vezi Gândul din 03,10,2007, foto Isărescu)? Cu toate că nu le e ruşine a se arăta de stânga. Mai nou, contrar bunei tradiţii locale don't innovate, imitate, România nu se mai inspiră din formatele şi conţinuturile de tradiţie occidentale. Ci - Doamne, fereşte-ne de "creatori"! - a început să "creeze".

Şi acum, breaking news. S-a dat startul la cheta pentru catedrala mânuirii neamului. Sau a mântuielii? Guvernul, cum necum, scoate din mânecă frumoasa sumă de 30 mil. lei noi şi o pune la viitoarea temelie a deşănţatului proiect. Vezi bine, bani se găsesc, la rigoare. Sunt, însă, uitate de la finanţare splendidele şi deterioratele centre istorice ale burgurilor Transilvaniei (şi pe unde s-au mai păstrat). La o parte cu autostrăzile. Folosindu-se de ele, pot intra în patrie "elemente duşmănoase" şi corupăciunea Vestului. Să ne izolăm, aşadar, investind în catedrala-matcă. Să o facem cât ţara şi mai mult decât atât. Nu pricep nesimţirea guvernului - sau pretind că nu -, care alocă bani unei instituţii separată administrativ şi politiceşte de stat. Banii din impozitele noastre. Al meu, al prietenului meu maghiar (catolic sau luteran), al tău (liber cugetător). În schimb, când e vorba de deconspirat dosare de colaborator al Securităţii, preoţimea nu mai face coadă, atunci nu se mai supune legilor "lumeşti".

Publicitate.

Despre vinuri şi alte pretexte

Acest site ca un vis...De vizitat.

"Le soleil du matin fait miroiter l’eau claire de la douve entourant l’élégant complexe formant la cave de Plaisir de Merle et y projette comme des éclats de diamants. La frise sculptée qui couronne l’entrée raconte une histoire vieille de quatre siècles, alors qu’à l’intérieur un équipement ultra moderne parle d’efficacité et d’excellence incomparable. Cela fait maintenant 10 ans que Niel Bester est le vinificateur de ces lieux et c’est ainsi que sa philosophie bien distincte imprègne chaque bouteille."

"Je ne pense pas qu’un vinificateur doive trop intervenir. Il faut manipuler le raisin aussi doucement que possible, surveiller le processus sans trop vouloir le contrôler. J’essaie de tirer ce qui est inhérent au raisin, l’essence même du fruit, et j’essaie de faire en sorte que cela se sente dans le vin."

"Oui c’est vrai, le bon vin voit d’abord le jour dans la vigne. Nous faisons notre travail, et apprenons à connaître la terre à la fois de l’intérieur et à l’extérieur, à comprendre les pluies. Nous prenons vraiment soin de la vigne. Le raisin qui finalement arrive dans notre cave est le résultat d’une année de travail sur le terrain. Et nous avons énormément appris en 10 ans - cela commence à se voir aujourd’hui."

http://www.plaisirdemerle.co.za/