Cinci cu ochii închişi

Parafrazînd pe Olga noastră care face contrabandă de grai, ţigări aromate şi alte bunătăţi-ssst, că nu mai primesc nimic-vin de la Serai cu lista literară doi:

1.Light in August, pentru ce, nu ştiţi cum e lumina de august, gustul acela dulce-stătut, o tristeţe pe care o guşti, în care te înţepi, la care te uiţi ca la un bibelou şi zici "of, ce mare kitsch", dar îl laşi acolo.

2. Across the River and into the Trees, pentru o aluzie.

3. Der Steppenwolf, pentru saxofonistul Pablo, pentru eu şi mine de la Jung.

4. Sebastian im Traum, fiindcă Georg Trakl pare a se juca simbolist, a forţa melancolia, a sta în acelaşi tablou, tablou care îmi pîlpîie nesigur în minte, ca o lumină albastră.

5. Şotronul, fiindcă m-a învăţat să ascult jazz, să beau mate, să merg aiurea pe străzi, ştim că e o artă să mergi fără să te grăbeşti acasă, la foto, la bancă, la întîlnire, la.

Vedeţi că am lăsat spaţii goale? Printre ele stau Ulise, Castelul, Oraşul şi cîinii, Tunelul, Valurile, ce mi-ar plăcea să fiu o babă maliţioasă şi să fac lista de lectură a unei domnişoare blazate, pe care ea să o scrie cu un pix negru de 0.4, greşind pe ici pe colo. Un lucru nu i-aş da să citească: Balzac.
Hai că a azi a fost ziua metamorfozelor. Poftim, Arhitectul, Andreiard, Poupee rousse, Vio, să vedem ce scoateţi din pălării.

Încet

Aşa ca o junglă arăta grădina noastră la începutul lui septembrie. Iar pe cactusa asta monstruoasă am găsit-o răsturnată după vîntul de ieri, drept pedeapsă că îi aşteptăm florile roşii de cîţiva ani şi ea creşte, creşte pînă o să ne înghită. Acum spune şi tu, cum să nu aibă omul depresie după depresie, cum să nu primească vizite fantomatice în casă şi pe blog, cum ar fi aia cu "vreau un prieten", păi să ştii că şi eu vreau, imaginar şi modelabil,dacă se poate. Şi pălărie de vrăjitoare, şi ciubote fermecate, şi un loc în care să mă ascund cînd e vreme cu vînt, plictis, lehamite.
Să-ţi spun de cine nu m-aş speria dacă din întîmplare ne-am întîlni prin poza asta: Zaza, Huzururmuzul şi nu m-aş mai speria de Vio, deşi visele ei din ultima vreme mă fac să ridic ambele sprîncene.
Nu am nici o îndoială că altfel ar arăta lumea dacă m-ar chema alice, ca în cîntecul lui Tom Waits.

Starry night

Ea rîde cu ochii şi cu gura în triunghi. Îi sclipesc dinţii. Un pantof stă pe masă printre pahare răsturnate şi sticle goale. Peste umărul ei, un băiat cu mutră de şoricel zîmbeşte aiurea.

Şireturile se desfac, fustele se ridică, cămăşile se boţesc, buclele se strică, fondul de ten se topeşte, urme de cafea sau de brînză topită în colţul gurii.

Toc-poc pe trotuar în întuneric. Oraşul e curat, cenuşiu, tăcut. Străluceşte galbenul taxiurilor.

Cinci

De scos depresia de sub preşuri, gata, top 5 în mîncare de la Suzi. Ştiu, ştiu, dulciurile nu se pun. Aveam eu un prieten care nu putea mînca dacă nu citea un rînd din Sadoveanu. Sadoveanu?!!!

Aşa...1. ţelină cu maionează, piept pui pe pîine neagră, plus decorul(adică salată)
2. pizza home made cu blat moale şi ciuperci
3. tocană de ardei copţi, decojiţi şi tăiaţi fîşii
4. pui cu smîntînă, fierbinte
5. peşte la cuptor, înotînd printe rondele de ceapă şi morcov.

În rest, orice e fierbinte şi de mîncat, abia luat de pe foc, scos din cuptor sau din jar. Şi cum stau eu aici cu o cană de compot căldicel şi acru, cum să nu mă ia şi pofta şi nostalgia?

PS. Pofticioşi (ce îmi place cuvîntul ăsta!) în trecere, cum treceţi, sunteţi taguiţi să faceţi top şi pe urmă să pregătiţi ce-i pe acolo :)

Me olvide de vivir

Uite-aşa, pur şi simplu. Trecînd de la una la alta, alungînd cu cafea nu somnul, ci lehamitea, întoarsă spre interior, cu un pietroi acolo, observîndu-mă. Aşa nu mai văd ce fac ceilalţi, ce doresc de la mine, aşa uit cine ce m-a rugat să fac, aşa nu îmi trebuie nici un deget de la nici o mînă ca să văd cu cîţi prieteni am rămas. Aşa dau răspunsuri la întrebări fără să le mai sucesc pe toate părţile, fără să ştiu motivul lor. Aşa s-au transformat ceilalţi în sticle opace, din limpezi şi mai-mare-dragul cum erau. Aşa nu mai visez la nimeni, aşa nu mă mai uit la nimeni cu ochii pe jumătate închişi, ca să ascund curiozitatea, pofta de a-l secătui pe loc. Aş vrea să dorm vreo cîteva săptămîni fără oprire.

Tortură (medievală)

Că s-a trezit unul să inventeze pantofii cu toc (înguşti, sclipitori), asta n-o fi rău, dar cum de m-am trezit eu azi plină de stil şi curaj să îi port?!! Totuşi, să fi fost Da Vinci, să fi fost un soldat mai isteţ?

Bursa de vechituri 1

Explicaţia pentru stările contradictorii prin care trec e desigur vremea. Că e frig, pereţi reci, scaunul rece prin pantaloni, mînerul de gheaţă al uşii,oase care scîrţîie, gura care nu mai spune ce vreau.

Bunica, una din ţaţele brave, avea un fix cu lucrul de bun. Fuste plisate, covoare cusute în model întortocheat, pături, rochii, împletituri, batiste, făină, ochelari, hîrtie de scris- toate erau de bun, păstrate în pod sau în odaie pînă se decolorau, îngălbeneau, pînă le mîncau moliile. Supărată le scotea bunica afară la aerisit sau le punea pe foc, bombănind. Sau le spăla pînă scotea din ele mirosul de stătut.
Aşa ţin şi eu de bun carnete, agende,ziare, stilouri, genţi, rochii, ciorapi, însemnări pentru blog, proiecte, cercei, creme. Ca şi cum avîndu-le adunate undeva îmi e mai bine, sunt mai sigură, mai matură: am agonisit. Pe urmă îmi vin idei revoluţionare şi le scot de prin cotloanele lor: învechite, destrămate, înduioşătoare, fără miros, fără sens. Şi mă gîndesc ce fel de fiinţă le-ar putea păstra.
Bunica, aprigă şi vicleană, nepoliticoasă şi plină de întîmplări, cicălitoare, pe care nu am întrebat-o ce o doare şi dacă vrea ceva sau cum arăta lumea cînd ea era tînără. Nici nu m-am gîndit că ar fi altcineva decît bunica.

"Bravele noastre ţaţe"

Înainte să mă apuc eu de scris tablouri moldoveneşti, trageţi cu ochiul aici ...mi-e o lene şi îmi vîjîie capul, exact ca în reclama la pastile (ca o primitivă ce sunt, abia ieri am dat de un televizor după multă vreme şi m-am uitat la toate programele, reclamele& co-cred că de aici şi vîjîitul) Sau o fi de la vorbăraia catastrofică a ţaţelor.

Tehnice

Stimaţi privitori de poze, v-o prezint pe hazel, care publică o poză pe zi şi abia a început. Mi-a dat voie să ilustrez masa pustie cu ideile ei, thank you, dear.

A revenit cititorul din Irlanda, ziua mea de urît şi plictis s-a mai luminat, oricine ai fi (nu oricine ai fi, mor de curiozitate).
Citesc Pupa Russa şi vreau zile mai lungi.
Port vesta lui tata, am mîinile îngheţate pînă la cot.
Gata, am terminat cu copilăriile!

Mai nimic

Mi-e urît. Oraşul care se peticeşte grotesc în culori tari, agresive. Termopane fumurii lîngă clădiri-spirală lîngă blocuri înclinate lîngă gratiile magazinului tineretului lîngă mozaicul cărămiziu. Oraşul care e frumos numai toropit, numai dimineaţa devreme, cînd aerul rece îţi taie respiraţia, numai noaptea, cînd cerşetorii dorm cu cîinii lor în braţe. Lumea asta care mă absoarbe într-o aglomeraţie sufocantă. Casele dărăpănate sau înecate în ierburi de pe fosta karl marx, cîte un bătrîn stînd pe verandă. Mi-e urît că nu mai am o stradă a mea.

Mi-e urît cînd nu mai avem nimic de vorbit şi ne certăm ca să umplem tăcerea asta, smucit, răstit. Cînd toţi se grăbesc să îmbătrînească. Cînd toţi stau cu mîinile încrucişate şi dau mecanic din cap. Cînd lucrurile de care mă bucur se fac tot mai mici.
Mi-e urît şi aştept să îmi treacă.

Domnul stil

Exact la Irene m-am gîndit cînd mi-am găsit şi pierdut partenerul de coincidenţe, prea repede, frustrant şi nedrept de repede. L-am văzut într-o după-amiază săptămîna asta, mai întîi pantofii cu şireturi, pe urmă dunga tăioasă a pantalonilor, cămaşa de o culoare sinonimă cu "respectabil", mînecile sacoului potrivit de lungi; pe urmă părul aproape alb, tuns scurt şi figura de profesor-care-rîde-în barbă-deşi-pare-sever. L-am numit în gîndul meu domnul stil, fiindcă ăsta e primul cuvînt care îmi vine în cap, împreună cu o uşoară ameţeală. M-am holbat la el pînă cînd era să mă împiedic. Recunosc că m-am uitat după el cum urca scările, da. Şi mi-a făcut fericită toată ziua (şi a doua zi). Pe urmă l-am zărit chiar ieri, cînd stăteam plictisită în autobuz, calculînd la care dintre uşi ajung mai repede să cobor. Fireşte că la acea din mijloc, care e mereu blocată. Cînd am coborît, domnul stil dispăruse.
Aşadar, domnule stil, dacă dumneata eşti cu adevărat un partener de coincidenţe, ar trebui fie să citeşti însemnarea asta, fie să apari din lumea fantomelor prin care umbli, oricum, ar trebui să faci ceva. Era aşa un sentiment ameţitor de fericire să constat că mai există cineva care îşi asortează ceasul, cureaua şi pantofii! În definitiv, oraşul ăsta e aşa de mic, încît dai de aceeaşi oameni de cel puţin două ori pe zi. Deci?

(foto:Christiana Schwarz)

Lieben Sie Kinder?

Astăzi am înţeles că destinatarul scrisorilor închipuite s-a evaporat. Aşa că o să mă cert cu mine despre nerecunoaşterea problemelor, despre refuzarea lucrurilor delicate. Am citit aici despre pedofili şi mi-am adus aminte de ah-urile, oh-urile si au-rile cu care e alungat termenul, fiindcă nu îl judecăm cum judecăm bibliofilii, de exemplu, ci îi dăm o conotaţie- de care vrem să ne scuturăm cît mai repede. De altfel, să găseşti eufemisme e la fel de dificil.
Despre Adrian M. s-a şuşotit o vreme, fiindcă- nu-i aşa?- e ruşine să spui cu voce tare cum stă de fapt situaţia. E ruşine să-ţi aminteşti de vocea lui caldă, tremurată cînd vorbea nimfelor lui; la fel să întrebi despre plimbările lui împreună cu copilele; la fel despre teama care l-a înecat cînd şi-a dat seama că după ani de studiat mintea umană, nu o poate înţelege pe a lui. Ar fi fost urît să dai o replică frazelor sale atente, arogante, reci. Numai fetele lui îi încălzesc inima şi pentru ele caută cuvintele cele mai dulci...pînă cresc. Nu ştiu cum a făcut domnul M. să prostească toţii psihologii, nu ştiu cum atrage fetele astea; ştiu însă că nimeni niciodată nu s-a oprit din zîmbete stînjenite, din gesturi şi pretexte de a-l evita; ştiu că nimeni nu i-a spus, nu îi va spune în faţă "eşti un pedofil, du-te să te tratezi".
Mie nu mi-ar veni chiar aşa uşor să îndrept un deget ţeapăn, acuzator spre el. M-aş întoarce şi spre cei care au hotărît minciuna caldă, spre cei care muşamalizează şi numesc gestul lor empatie, spre cei care asistă inerţi sau jenaţi.

Ce mai e inadmisibil pe aici

- să zîmbeşti cuiva, imediat se face un cerc de ochi lucioşi care aşteaptă o explicaţie;
- să te bucuri din nimic, doar pentru că ai văzut un om cu pantofii lustruiţi sau pentru că ai auzit pe cineva zicînd "năramze" sau "mărgăritar";
- să vorbeşti în şoaptă;
- să spui că nu eşti de acord sau să refuzi;
- să vorbeşti despre mîncare bună, cărţi şi muzică, în loc de cure de slăbire şi haine.
- să mergi pe stradă cu flori în mînă sau cu o umbrelă închisă;
- să te opreşti din foit, făcut paşi, clătinat de pe un picior pe altul şi să stai o dată locului.
- să dai o informaţie (propriul meu cap m-a trădat azi, imediat după ce i-am spus unui domn cam pe unde e blocul Cx- "dacă dorea să dea o spargere?")
- să îţi vezi de ale tale.
Şi în general, inadmisibil e să faci altfel.