Lumea hiacintei, ep 2

La drept vorbind, cui îi place Revelionul aşa cum e el? Cine nu l-ar vrea altfel, cu altcineva, cu alte urmări? Zarva şi agitaţia sunt pe sfîrşite în tîrgul scufundat (adică aici), certurile de la pata de vin pe faţa de masă , de la bucle şi interfon, de la programul teveului şi luminile aprinse, şi astea s-au dus. Un val de linişte care îmbie la somn, nu la petrecut.

Mi-ar lua un roman serios să descriu, analizez şi aşa mai departe tot anul care trece. Ultimele zile ale fiecărui anotimp ar merita capitole speciale, din cauza unui entuziasm suprinzător în liniştea, lentoarea şi lenea obişnuite şi întrucîtva sănătoase. Să presupunem că sfîrşitul lui decembrie este sfîrşitul toamnei. Aşa am cunoscut-o eu pe Vio la sfîrşit de toamnă, într-o zi prietenoasă care şi-a arătat colţii spre seară, cînd în plimbare prin parcul Copou şi în trecere ilegală de stradă, simţeam cum îmi îngheaţă mîinile, în timp ce tehnica foilor de ceapă în îmbrăcăminte se dovedea exagerată (asta ca să nu spun că de la suflet îmi era cald).

După cîteva ore de meditat, sunt de părere că pe chelneriţă o cheamă Mar(i)cica mai curînd decît Gabi, aceeaşi Mar(i)cică vorbăreaţă şi enervantă ca o gaiţă, culoarea locală împreună cu masa de domni cu guri spurcate. Maricica se numeşte şi o mătuşă a tatei, căreia nu îi tace gura cît e ziua de lungă, îi curge zahăr de prin buzunare şi te ţine la uşă cînd te duci în vizită. Locuieşte pe lîngă Bojdeuca lui Creangă şi de cînd o ştiu e îmbrăcată în roz sau mov, o apariţie feerică lîngă soţul care poartă tricouri de marinar.

Revenind la zilele trecute, să spun că mă bucur că am cunoscut încă un personaj de roman, P., care părea de un calm monumental în oraşul nou, oraş plin de poeţi, figuri, mirări, şocuri. În plus, a avut grija de ciocolata (mea), ceea ce a fost gentil, sper că nu l-a luat durerea de cap de la învălmăşeală germană ce vorbeam. Iar Vio, deşi nu frezată şi acidă ca în visul meu, e tot un drăcuşor cu un aer plăcut francezo-german. Ehei, dacă altfel coincideau vremurile, noi eram vecine :D Nu cred că am mai rîs aşa de...nu mai ştiu cînd: de vampiri, de bolte, de mujdei, de eminescu, de cafea, de 44, în care, apropo, era un vatman foarte şic, mă întreb cum mergea el cu pantofii de djin. Cred că aş fi ţinut-o de vorbă toată noaptea şi ziua următoare, deci bine că a apărut 44 prin surprindere :D.

Cînd am ajuns "acasă", rula cu sonorul la zero Liceenii, pam-pam, ocazie cu care unele persoane nu au ezitat să explice cum se purtau bentiţa şi matricola. Am stat o oră la Sophia ( şi asta nu pentru că am promis să mut rafturile la mine acasă), m-am ales cu dregeri de voce sugestive, două volume, din care unul pare nerăsfoit, şi o sacoşă oranj.

PS.Sunt de părere că încă nu vine Anul Nou, nu am terminat nici jumate din ce plănuisem...

Lumea hiacintei, ep 1

Credeaţi c-am dormit zilele astea? Nici vorbă. Sophie's world asta de pe noptieră este o carte de tren, cică s-ar ocupa cu filosofia, stîngace şi agasantă, mai aridă, totuşi, decît cel mai neinteresant manual. Şi cu nişte dialoguri cam neinspirate, dar probabil că aşa vorbesc filosofii între ei(?)

În ordine inversă acum pentru curioşi: domnul vorbăreţ de acum vreo două săptămîni era prezent în 1934, numai că avea locuri în alt compartiment şi astfel am ratat o nouă conversaţie despre cît de grozavi suntem, ce rău am ajuns şi cum mai e pe la Cluj. În schimb, trioul de foşti colegi ai tatei spunea poveşti, din care am reţinut (scuzaţi de asemenea propriul stil arid, e din vina unei anume vrăjitoare care nu mi-a dat a doua ceaşcă de cafea): acum 12-13 ani, de am auzit bine, în acelaşi tren, era o doamnă singură, dar plină de bijuterii. Jefuitorii au aşteptat pînă dumneaei a ajuns pe culoar să coboare şi au împins-o din tren, tren care mergea cu viteza lui redusă, teoretic...Şi ca să nu ne mai ţină cu sufletul la gură (eu citeam în timpul ăsta din Lumea Sophiei,da?), nenea Emil, cel care a găsit-o pe biata doamnă, a continuat pur sadovenian: cum a venit plină de sînge şi răni către postul lui, cum au stat la poveşti pînă a venit ambulanţa, cum ceilalţi oameni de pe culoar au privit spectacolul şi atît, cum i-a găsit pe urmă ochelarii doamnei prin pietriş. Vraiment romantic, mai ales că are omul ăsta un stil leeeent de-a lega vorbele una de alta, de a căuta mult fraza potrivită. Din politeţe n-am întrebat dacă s-au căsătorit pe urmă, aşa cum cerea povestea.

În diferite puncte-cheie ale oraşului Iaşi am mers cu Vio, ceea ce mi s-a părut incredibil, ireal şi total ameţitor. Fiindcă trebuie să aflaţi, dragi cititori ai blogului ei, cum ar fi să vă aflaţi cu autoarea faţă în faţă (acum să vezi, Vio, cîte e-mailuri vei primi "aş vrea să ne vedem"). Cum este să nu îi stea mintea o clipă, să întindă un zîmbet diafano-diabolic, aşa, ca o punte...Nu ai cum să te opui, după cum voi explica în episodul următor (ciudat, aud în minte vocea de la Teleenciclopedia)

ding-dong, the witch is dead

De vreo oră mă uit pe geam cum ninge, din poziţia privilegiată a celui care stă la căldură în cămaşă western. Pe de-o parte e un soare de poţi face plajă, dacă îţi iei fular, desigur, pe de alta, spre bucuria mea, s-a depus un start frumuşel de zăpadă peste iarba îngălbenită şi înecată în pungi şi hîrtii. Asta îmi aduce aminte de ziua minunată şi plictisitoare de ieri, tot cu soare straniu, cînd mi-a venit poftă să ies la plimbare, ştiţi, cum fac toţi oamenii după ce au stat în casă şi au dormit&petrecut& primit musafiri. Fulgii de acum sunt nimic pe lîngă ce furtună şi ce vijelie a fost ieri, cu blocuri înghiţite de nori şi promeneuri udaţi pînă la blugi, şosete şi cămaşă. În concordanţă cu pălăriile, umbrelele şi hainele zburătoare, mi-am bătut recordul de zăcut în faţa teveului şi bine am făcut:

Delicioasă, minunată, verzuie şi răutăcioasă vrăjitoare rea din vest cu
Dorothy cea roşie-n obraji
Omule de tinichea plîngăcios
Leule cu cearcăne
Munchkins plus
vrăjitoare bună cu accent caraghios,
vai, ce dor mi-a fost de voi!

Zaharicale*

Masa pustie a primit, de cînd există, vizite alese. Aşa ar începe un bilanţ în globul internautic, unde nici măcar nu ninge. Mai e timp pînă la bilanţuri şi de aceea,vă cadorisesc virtual pe toţi cu aceste coupelles vorbitoare, copios de amuzante în spotul de la mezzo. Crăciun fericit!

PS. Titlul este coincidenţa fericită cu Zaza şi Adevărul, unde puteţi citi mai mult.

Mi-am făcut cadou:

În fiecare duminică îmi vorbeşte cineva în tren. Nu apucăm să ne vedem a doua oară.

Şi-un brad verde

La plimbare cu mama, lucru ciudat. Acum că m-am convins, nu o dau pe zece prietene. Ne potrivim perfect în gusturi şi în comentarii răutacioase. Ei, cum veneam noi spre casă, am observat pregătirile şi înfrumuseţările febrile din oraş (ar fi ceva de spus şi despre gropi, şanţuri şi muncitori care tot sapă adică stau, altfel nu înţeleg cum pot repara o conductă pe care au mai reparat-o luna trecută...şi nu se mai scurtează şanţul ăla) ...cum spuneam, pregătiri febrile, lumini pînă şi pe străzile dosnice, stele, fulgi, brazi. De cîţi ani se taie în fiecare decembrie cîte un brad pentru primărie, firme etc, puteau să îşi planteze în faţa porţii şi trei...Aseară în faţa scării s-a oprit un camion plin de copaci. Păi în ghiveci ce au?

Nouă-s toate

Nu ştiu de m-a luat curentul paseist au ba, însă valuri de curiozitate mă încearcă în legătură cu tîrgul din imagine, mai precis cu strada, fiindcă pe ea locuiesc acum. Nu ştiu de cînd e poza, arcul (poarta) îmi ridică semne mare de mirare...acum sunt blocuri de o parte şi de alta, normal. De melancolie şi idealism mă vindec, aşa cum am păţit cînd am văzut casa în care am stat noi un timp, undeva pe o stradă pietruită, numai bună pentru cizme cu toc, mai ales cînd plouă. Era frumos atunci, aveam trandafirii doamnei C. în grădină, păpuşile ei cînd îmi dădea voie, două rusoaice cu cozi împletite care chicoteau. Acum gardurile şi pereţii casei sunt albastru-aprins, agăţate între acoperiş şi un copac(?) atîrnă rufe, pături, covoare, vară şi iarnă. Aşa i se amărăşte omului de amintiri din copilărie.

Spuma

Cînd treci prin oraş ca
Zînele prin ceaţă,
- Pupa-ţi-aş caleaşca
Pe roata din faţă —

Sufletul din mine
lese-n straie fine
Şi-o ia după tine
Pe uliţe pline,

Cu ochii cît ceaşca
Şi fluturi pe coate,
- Pupa-ţi-aş caleaşca
Pe roata din spate.

Şi prin minunile tehnicii, stăteam în autobuz, auzind pe Horaţiu M. în căşti zicînd "straie fiiine", cu un oftat scurt după "ceaşca", cu şşş tremurat...ah, ce bine că-i decembre, nu-mi pasă de nimic!

Dragoste mare

Primo, Gustav Mahler-Kindertotenlieder, domn obosit cu sticla mare de Bucegi, femeie fără cizme care citeşte rugăciuni, răspunde la telefon, mănîncă un sandviş, sendviş, oare cum se scrie?, în fine, punct.

Secundo, doamna K, buzele ei pline, vocea ca o înţepătură de albină, mintea ei pluteşte departe prin ceaţă; îngeri, zîne, stele, fulgi şi altele agăţate prin oraş.

Ar trebui să mă duc la culcare ca să înfloresc la primăvară.