un strugure

 N-am umblat toată vara. În casă, întors cu cheia, îmbâcsit, ca dintr-o dată să simt nevoia să umblu, dar nu de dragul mișcării, ci ca să mă aud, să-mi aud vorbele din cap.

Zilele se diferențiază tot mai puțin, asta îmi dă un sentiment sufocant, scurtimea tot mai pronunțată a lungimii, asemănarea unei zile cu alta. Și ce faci - încerci să le deosebești, scormonind răni vechi.

Nu mă mai deranjează vecinii. Vin, se instalează, pleacă. Nu am vecini. Am morți în mișcare. Nu vreau la Ineu, nu vreau la Deal, dar dacă aș fi acolo mi-ar plăcea. Frunzele, moartea lor parfumată, trasă pe nas. Împăcarea cu sfârșitul anului.

Dordedave

 Îmi lipsește Dave Gahan. Periodic, mă apucă dorul.

Mulți pași făcuți zilele astea! Pășesc cu sete, cu disperarea unui optimist silit de împrejurări, îmi număr pașii odată ajuns acasă, imediat după dezechipare. Cu cât mă plimb mai des și mai mult, cu atât în ziua ce urmează ceva mă cheamă din nou afară, mă mână ca pe o vită rătăcită de turmă, mă împinge de la spate și mă susține să înaintez. O plimbare  o cheamă pe următoarea.

Înnorat, toamna tot sosește - în chinuri.

Mezzo

 Cauți prietenia atunci când iubirea îți este refuzată. În acele clipe, ți se întâmplă să-ți cauți și vechii prieteni, pentru a-i reactiva în calitatea lor (aproape „fostă”) de prieteni. Un gest mârșav pe care-l comitem cu toții.

Acum, acele clipe în care aștept, și nu aștept, cu groază să treacă anul. Dacă anul trece, eu am să intru în cel de-al 51-lea an. De unde graba?

Cu toții, la urni!

 Astăzi, simt să refuz totul, mai precis - orice. N-o să resping, totuși, nevoia de a mă urni, pășind până-n centru și înapoi.

N-aș vrea, în ruptul capului, să întâlesc vreun cunoscut! Cred că i-aș suci gâtul nevinovatului peste care aș nimeri. Vreau să fiu eu + mine. Eu și mânarea asta de a circula de unul singur până la capătul lumii și-napoi, în jurul Pământului. Ardoarea de a fi - undeva - străin și fără obligații.

În liniște, însoțit de gândurile mele, fragmentate și făcute mai ușor de îndurat de ceea ce văd înaintea ochilor - fețe străine, fețe pe care să le pot citi în pace, să mă încarc cu geografiile lor noi și apoi, să le uit.

Trauma nașterii

 Cioran: „Ar trebui să-mi procur cartea lui Rank despre Traumatismul nașterii.”

Cât despre mine, mi-o doresc încă din timpul liceului, discut de atunci despre ea ca despre o himeră ce a împlinit mai bine de trei decenii. Mulți ani, n-am găsit-o în traducere românească, până recent.

De când am dat ochii de titlul ăsta - pomenit, probabil, în ceva volum de-ale lui Freud - am vrut să aflu totul despre teoria lui Otto Rank.

Rank ajusese la concluzia că respectivul traumatism stă la baza tuturor nevrozelor. Instinctiv, intuitiv, am îmbrățișat automat viziunea, chiar dacă am citit doar un rezumat al ideii ei de bază. Bineînțeles, Freud l-a considerat imediat eretic pe Rank, la vremea aceea, dar cum să te lași atât de orbit de umori personale și să nu vezi că tocmai nașterea este prima traumă pe care o suferim?

Ieșirea violentă la aer din apa amniotică, la frig și la lumină din obscuritatea protectoare și caldă a pântecului, a respira pe nas, folosindu-ne de plămâni, a avea pielea dintr-o dată uscată și predispusă la iritații, agresată de mediu, dureri, crampe, schimbarea alimentației, sfinctere incontinente, scutece murdare...

Dar toate astea-s amănunte prin comparație cu îngrozitoarea și niciodată pe de-a-ntregul internalizată separare de mamă. Mama începe să lipsească, nu mai sunt una cu ea, nu mai sunt înlăuntrul ei. Nu o simt, nu o văd, nu mai plutesc împăcat, fără noțiunea grijii și a timpului în trupul ei, cel cu temperatură ideală, vibrant, iubitor, nemijlocit.

Fundul ca hotar

 Blondă, fină și tristă, privirea căpruie și un cur mare pus între ea și lume. Pășește rar, cu demnitate - își închipuie ea - dar, de fapt, e frântă, și nu de oboseală, de viață. Bărbatul gras, cu volvoul lung. Pe el, nu-l prea vedem, dar ceva îmi spune că lui i-a aparținut acel pulapizdiimăsii pe care l-am auzit într-o zi de pe balcon. O zi lumină.

Al dvs, același Proust

 „Când iubești, iubirea este prea mare pentru a putea fi cuprinsă în întregime în noi; ea iradiază către persoana iubită, întâlnește în ea o suprafață care o oprește, o forțează să revină către punctul ei de plecare, și această întoarcere către noi a propriei noastre iubiri este numită de noi sentimentele celuilalt, ele fermecându-ne mai mult decât atunci când pornesc dinspre noi, pentru că nu recunoaștem că vin de la noi.” - La umbra fetelor în floare

Revoluția permanentă

 Ca și cum n-aș fi avut altceva mai bun de visat, visez o rebeliune de extremă stânga. Manifestanții, revoluționari/teroriști, mișunau cu cocktailuri molotov, le aprindeau, le aruncau în case private, casele ardeau. Rupeau cărți! 

Incendiaseră casa noastră de la Drauț, ditamai conacul împărțit la trei, rupseseră cărțile vecinei, de la care obișnuiam să le împrumut (trimițând-o pe sora să le ceară).

Revoluționarii cruzi (cum sunt ei de obicei), fără Dumnezeu, crezând doar în ideea lor fixă care-i mâna să distrugă o lume concretă și s-o înlocuiască cu alta, a lor, concepută artificial, în cuiburile lor așa-zise „de gândire”).

Acționau în valuri, atacau intens o anumită zonă, se opreau cât să ne dea impresia că, gata, au încetat, dar izbucnind apoi în altă parte a satului. Căci revoluția asta avea loc la țară, în satul copilăriei. O lume pe cale să fie distrusă.

În cele din urmă, au fost învinși, dar lăsaseră ruine, fum și dezolare în urma lor. Unele lucruri și locuri nu mai puteau fi reconstruite sau reconstituite în forma lor originară. Mulți oameni își luaseră lumea în cap, părăsindu-și casele. Noi nu făceam excepție.

Pornesc să-i caut pe ai mei. Gară. Trenuri despre care nu știu nimic - încotro, când? N-am bani de bilet. Perspectiva de a călători la grămadă, în înghesuială, mă face din cale-afară de anxios.

Satul rămâne vraiște, a locui în continuare acolo e descurajant. Deși înfrântă, revoluția își atinsese scopul - ruptura cu trecutul.

Mă trezesc cu intenția fermă de a rămâne în pat. Primul gând, la trezire, a fost acela de a nu face astăzi nimic.

Mă găsiți în atașament

CIORAN, Caiete, 29 aprilie 1969:

  - „Originea tuturor servituților noastre stă în atașament. Cu cât vrem să fim mai liberi, cu atât mai puțin ne legăm de ființe și lucruri. Însă, o dată legați, să ne dezlegăm - ce dramă!

Începem să trăim creându-ne legături care, cu timpul, devin tot mai puternice. Vine o vreme când înțelegem că ele reprezintă tot atâtea lanțuri, că-i prea târziu să le scuturăm, căci suntem prea obișnuiți cu ele.”

 Cioran era mizantrop din cauza unei prea mari iubiri de semeni, ce-l păștea la fiece colț. Iubea și lumea, și viața - în general. Mizantrop, din teama de atașamente exasperante, mistuitoare care l-ar fi confiscat de la filosofica sa admirare a buricului propriu.

Urme șterse

 Scrii tu pentru mine, peniță. Lăcrimezi tu pentru ochiul meu stâng, cel rămas fără nume lângă ochiul meu drept ce a lăcrimat deja și a lunecat într-o fotografie din profil, luminat de lampă.

A trebuit să revină toamna, ca să revin în trup. Anotimpul de speriat al dovlecilor scobiți, decupați, lumânarea înăuntru, ce umblă pe stradă ascultând mereu aceleași trei sute nouăzeci și cinci de piese muzicale, preparate de Spotify.

Eu sunt toamna, tu ești pereții boltiți, nesfârșiți, nedimensionali ai bulei de săpun, tapetată cu chipul claie peste grămadă, ochiform.

Dacă e nevoie, las telefonul deschis. Prin deschidere, va pătrunde în el toamna.

Mă târăsc ca un șarpe ce lasă dâre de întrebări peste urma ștearsă a altor șerpi. Ștearsă, fiindcă niciodată n-a fost.

Abia că îndur clipa asta ce nu va curge, îngreunată de tânjirea de a fi din nou inocent și de a nu mai cunoaște nimic din ceea ce am întrebat și am aflat.

Imaginația morbidă, umplând spațiul lăsat gol de inacțiune.

Bartelby & Co., Enrique Vila-Matas

Ileana Scipione, traducătoarea, avea dreptate în prefața cărții: îți dă poftă de citit (pe unii dintre autorii inventariați de Vila-Matas)! Gâdilă curiozitatea.

Te învață cum să faci să nu scrii (metode și pretexte de a nu scrie) și cum să dai un sens cât mai bogat nescrisului. Și să eviți sentimentul de vinovăție, să scapi de obsesia neîmplinirii - scriind în cap. Sau devenind tu opera. Ambulantă.

Ca paranteză: sunt sătul de insinuările și “sentințele” celor ce vor să legifereze că după Musil nu s-a mai scris nimic de valoare. Chestia asta, deși vrea să treacă drept „standard înalt”, e de fapt dovada unei îngustimi deloc măgulitoare pentru cine o împrăștie de colo-colo.

E ca-n cazul muzicii: dacă îți place cu adevărat muzica, ești capabil să cauți avid, să asculți și să asimilezi mai multe stiluri muzicale. Dacă ești doar un snob, îți place doar Mahler și, în plus, îți pui la punct un discurs tâmpit prin care îi “desființezi” pe toți ceilalți. 

Oamenii realmente binecuvântați se pot bucura atât de muzica techno cât și de Satie. La fel, cititorii împătimiți. 

Hiperintelectualizarea și snobificarea actului lecturii e de domeniul idioțeniei savante!

Enrique Vila-Matas

Parisul nu are sfârșit (Enrique Vila-Matas)

Cartea asta este ca un “film de citit” - Parisul nu are sfârșit.

O carte (nu știu dacă-i chiar roman) despre un tânăr care acum nu mai e tânăr și care, cândva, la Paris, încercase să devină scriitor, simulând că deja era un scriitor — adoptând gestica și recuzita specifice (în opinia lui) unui scriitor, iar acum, nemaifiind tânăr, dar fiind scriitor, scrie o carte despre hazardul de a deveni un scriitor.

Dar să nu mă credeți pe cuvânt.

Foarte antrenantă și foarte “altceva” (decât se „consumă” de obicei). Îndrăzneț - la vremea apariției cărții - pariul editurii RAO.

Fiesta

 Restul eram eu și mai era festa jucată de psihic în pragul toamnei, când confunzi cu ușurință vântul printre frunze cu picăturile de ploaie și te surprinzi sperând că-ți va ploua peste amintiri.

Zile calde, una egală cu cealaltă. Timp în suspensie, înainte să cadă totul în uitare.

Treaba cu anotimpurile era doar un soi de convenție. Ne plângem acum că ele nu mai există, dar toamna vine negreșit, frunzele în rugină, chelirea copacilor. Iarna, și ea, mereu prezentă la apel (dacă nu cu zăpadă, cu frig și întunecime). De vară, de să mai zic? Primăvara e o tranziție și așa a fost mereu. Durata celorlalte anotimpuri a fost dintotdeauna mai precisă. Primăvara poate fi scurtă, lungă sau deloc.

Ruhige Nervosität

 Mă întreb cu seriozitate dacă o să mai aduc la final, a doua oară, lectura seriei timpului pierdut și regăsit a lui Proust. Nu mă mai prea seduce.

Propozițiile unei vieți. Subiect, predicat. Câteodată, mă încântă să mă recitesc. De multe ori, mă jenează. Timp agățat. Pagini aspre sau moi și fine de caiet. Îmi place să-mi notez toate prostioarele, de unele mă rușinez peste ani și le șterg, altele îmi vor fi de folos pentru limpezire.

Propozițiile sunt lucrușoarele mele, averea mea. Ladă de zestre. Legături de scrisori netrimise.

Mintea poruncește trupului să-și încetinească funcțiile, de aici părerea de prostire, de gol în cap. Nici muzica Spotify nu mă ajută - sună ca un Te Deum.

Ultima oară când am plonjat într-un lac de sudoare... Ați înotat vreodată într-un lac de sudoare? Sudori și sudoare - țării cât mai multe șantiere!

Ce bine te căcai de la vinul sulfuros făcut la Deal! Doar te așezai pe vine și căcatul ieșea ca atras de un puternic magnet. Femeile calculate din fire sunt mai puțin predispuse să sufere de calculi renali.