joi, 28 august 2025

August, până când nu mai au

 La despărțirea de august, nervozitate, iritabilitate. Augustul a ales ca ultimele sale trei-patru zile să fie marcate de caniculă, stau în cază, nădușeală, două păhărele de whisky nu fac cât două de țuică. Abia dacă le simt - parfumul de caramel al băuturii scoțiene îmi iese pe nas, nu pute, ce-i drept, ca țuica, nici același efect nu-l are. Îl bei și te încarci cu gustul ăsta ca de prăjitură.

Sunt plin de cuvinte, de subiecte pe care n-apuc să le abordez, nu pot avea alte preocupări până nu epuizez ce e în mine, până nu obosesc suspiciunile și deruta. Căldura nu mă ajută. Doar maioul mi-e alb.

Clopotele frumos răsunătoare - catolice, bineînțeles, cheamă la prânzit. Oamenii, îmi închipui, ies cu pași mari și rari din biserică, se despart pe trepte, se salută cu un zâmbet, se simt mai buni, se îndreaptă spre casă, ținând de bunătatea aia ca de-o lumânare-n vânt.

Muzică pe texte de Tudor Arghezi.

miercuri, 20 august 2025

Ceilalți e eu

 M-am visat acasă, o casă mai veche, în care îmi băltea tinerețea. Ineu, arșița scotea toate mirosurile din toate lucrurile și dădea vara pe la subțiori cu ele. Puțea a vară încinsă, a sex incomplet uscat.

Afară, caniculă - anunță știrile, aplicația, vântul suflă (nu rece), învolburând vârfurile încoronate ale copacilor din spatele blocului.

Aud pași prăbușindu-se repezi și artimici pe scări. Nu mă ridic să văd cine e - cine coboară așa, într-o totală lipsă de respect pentru liniștea altora - fiindcă știu cine e: fata-catâr, mârțoaga, coșuri pe obraji și pe spate și, mai mult ca sigur, pe buci, n-aș vrea să i le văd, aș da orice să nu i le văd.

luni, 18 august 2025

Megalomania persecuției

 Să citesc ceva cu iz religios, caut Laur și încep să întorc paginile. Îl citesc cu circumspecție, pregătit să-l abandonez la primul derapaj ce m-ar contraria.

Mi se parecă aud un ciripit molcom, afară, printre gemetele muribunde ale mașinilor, dar nu mă opresc din scrijelit (zgomotul peniței pe hârtia aspră).

„Căderea adamică” în căcat. Căcatul primordial. Cele 7 căcate capitale. Unul dintre capitale este Bucureștiul.

Zorii cenușii, răcoarea și relativa liniște a cartierului. Zgomot de uși trântite în tăcere, încruntarea gurilor pungite.

În crucea nopții, eu - gândul cuiva. Câtă melancolie în această megalomanie...

luni, 11 august 2025

Interruptus

 Mă întrerupeau din nesfârșitele „meditații”, de fapt - ruminații, din baterea masturbatorie a apei în piuă, iar somnul îl suspectez cu seriozitate că fusese unul cât se poate de îndărătnic, cu accente depresive. O evadare facilă din realitate.

Revăd acei ani ca printre gene, cu ochii mijiți de somnolența continuă ce mă apăsa poate îmi lipseau vitamine, minerale din organism ceva îmi lipsea o fată iubăreață copleșitoare după care să nu fiu nevoit să alerg ci să stau locului cu ea s-o fi lăsat să mă-ndoape să mă alăpteze în public cu lapte din praf. Totuși, m-a ferit Dumnezeu. Statornicia sfidează legile paroxismului.

Una dintre camere, aia din mijloc, era de-o obscuritate ce te punea pe fugă, totul ți se înfățișa incolor acolo, trebuia să ai grijă pe unde pășești dar eu știam rânduiala aveam harta mintală varianta pipăibilă nimic complicat, iar cealaltă încăpere despărțită formal de cea din mijloc plutea în ceața despre care vorbeam mai înainte de nici nu mai pot garanta dacă era numai în ochii mei lipiți de atâta somn autoindus (lipsă oxigen, foame, lumină puțină) sau era pe bune și de-a adevăratelea, lumina filtrată murdar prin pânzele de păianjeni nederanjate cu anii din ferestrele veșnic închise de groaza mirosului venit dinspre cocini.

Canapeaua pestriță înghițea toată lumina, dar și ilumina oarecum odaia, când te așezai în poala ei scotea acel oftat de paie strivite și sfâșietorul miros de vechi, de nefolosit.

vineri, 8 august 2025

Dezamăgit de toți și de toate, hotărâsem să nu mai cresc

 Îmi amintesc de canapeaua aia galben-pestriță din „casa cealaltă”, spațiul sacru în care eu mă muram în așteptarea unei maturizări care nu mai venea.

Nici măcar nu-s sigur că existase vreo așteptare a maturizării sau o inventez eu acum.

M-am grăbit scriind - așa se întâmplă când asociezi liber, notezi vrute și nevrute, ideal ar fi să nu presupui, ci să-ți amintești fapte brute, să lași interpretarea pentru mai târziu, nu să te autosabotezi împotmolindu-te în analize premature, aduse în prim-plan înainte de a-ți fi dus la capăt rememorarea.

Așadar, nu era vorba de nici o așteptare de a deveni un adult. Credeam că am stabilit mai devreme că aveam oroare de a deveni adult, nu pentru că m-aș fi temut (ca acum) de bătrânețe ori de moarte, mă temeam de ceea ce doar bănuiam că însemna să fiu adult - seriozitate, responsabilități casnice. Îmi imaginam că-i musai să câștig mai mult, ca să fiu primit în rândul adulților, altfel cum mi-aș fi putut plăti membership-ul?

N-aveam bani, n-aveam o meserie acătării, mă țineam coadă dupa părinți, trecut binișor de 25 de primăveri.

Dezamăgit de toți și de toate, hotărâsem să nu mai cresc. Nu fusese o decizie luată conștient, cu capul pe umeri, ci un fel de înghețare reflexă a timpului psihic.

De unde și furia mea, când îmi veneau prietenii în vizită. Deseori, mă trezeau din somn sau soseau când prânzeam și, cum eram zgârcit cu mâncarea (niciodată nu părea destulă), nu voiam s-o împart cu ei, dar o împărțeam, până la urmă, le cedam bucăturile ce mi s-ar fi cuvenit mie.

Mă întrerupeau de la ce? Din somnul meu depresiv, îndelung, din fiecare după-amiază - căci de multe ori când mă gândesc la anii aceia, nu știu exact care ani, am impresia că dormeam în continuu, că i-am dormit pe toți, cu unele treziri scurte și neplăcute.

În tot cazul, somnul era o constantă a acelor ani obscuri, a acelei veri neîntrerupte, ani adunați acum într-un ghem de nedescâlcit pentru mine.

joi, 7 august 2025

Multi vocati

 Timpul pe care-l evoc aici e unul păstos ca somnul de după-amiaza și ca visele mele din „casa cealaltă” - locul meu favorit, vara, pentru audiențe. Aveam acolo canapea, fotolii, măsuță, dar de multe ori mă așezam pe jos.

După câteva minute ucigașe, de la luarea în primire a oaspetelui, mă adaptam, mă resemnam, restabileam contactul cu realitatea și intram în atmosfera aproape firească a unei vizite și-n pielea falsă a unei gazde (nu eram, de fapt, nici un fel de gazdă, eu n-aveam nimic, totul era al părinților).

Realitatea e că nu prea citeam. Mai mult zăceam în letargie, stors de căldură, sufocat de aerul închis și obosit de cele 12-16 pagini ale cotidianului Adevărul.

Pot bănui că „întindeam” o mulțime de timp câte o carte - o citeam intens, o lăsam să mă transforme lent la interior, fermenta în mine, o discutam, o recomandam tuturor. Aproape că învățam cărțile, atât de adâncit eram în ele. Departe, cititul sportiv de mai târziu.

vineri, 25 iulie 2025

Micțiuni 3.

 Mizantropia - oricum, înnăscută - mi se accentuase după nereușita repetată la facultate. În ciuda acestui fapt, îmi făcusem prieteni noi, ieșeam cu ei, îi căutam, mă căutau, îi converteam pe unii la muzica electronică. Dar temporar.

Dacă eram trezit din somnul de siestă din cauză că venise cutare reflexul era să cer să i se spună că nu sunt acasă în orice caz înjuram bombăneam eram tot boțit și cu o dispoziție criminală, dar reușeam să mă recompun întrucâtva până să mă înfățișez lor - mă așteptau „cuminți” căzuți pe gânduri în bucătărie sau în curte fumând cu tata care în mod sigur le ceruse o țigare dacă nu cumva îi pusese la ceva munci (să țină de-un lemn...).

marți, 22 iulie 2025

Micțiuni 2.

 Somnul meu în casa cealaltă era o călătorie virtuală în alte lumi, din care, aș spune acum, nu mă întorceam niciodată întreg. Era ca o închipuită baie în cauciuc topit sau în gumă de mestecat lichefiată. Reveneam franjurat din „călătoriile” acelea. Vara, adormeam acolo, nu din cauza unei presupuse oboseli, ci de la insuficiența oxigenului și de la mirosul acela stătut, închis -  nu puteam deschide ferestrele, mirosea a porcii proprii și era oricum prea cald afară.

Citeam Adevărul literar și artistic, revistele se adunau în stive lângă pat, mai lua câte un prieten și răsfoia când venea în vizită, cât timp eu eram plecat la toaletă ori ca să mănânc în ascuns, obișnuiam să mă ascund de vizitatori cât mâncam, dar câteodată era inevitabil și trebuia să-i îmbii și pe ei cu mâncare (să-i invit ar fi prea mult spus), niciodată nu era îndeajuns pentru familie, darămite și pentru oaspeții neașteptați...

vineri, 18 iulie 2025

Micțiuni 1.

 De unde senzația asta de urinare, ca atunci când ședeam cu orele vara uitat în cealaltă casă până se consuma tot aerul respirabil, se termina oxigenul și simțeam că respiram în gol, dar tot nu ieșeam, continuând să zac într-un semi-leșin, citind, picotind, dormind de-a binelea, trezit de-ai mei pentru diverse munci stupide (gândeam eu) de pe lângă casă, putea fi pentru vacă, ceva.

Oare când au renunțat la vacă? în ultimul ceas, bătrânii nu mai puteau, n-o recunoșteau, a trebuit să li se spună, fiind genul care munceau iobăgește până li se albeau buzele. Buna avea pielea albă în brazdele ridurilor de expresie, o căra ăl bătrân peste tot după el, până la epuizare, totuși nu de epuizare au murit, sărmanii, nu știe nimeni precis din ce cauză, li s-a constatat decesul. Nu mai țin minte cât și dacă a bolit mult bunu, dacă a stat mult pe patul de moarte, parcă nu, dar își pierduse luciditatea și, cu câteva zile înainte, sau să fi fost săptămâni, începuse să facă ture de-a roata prin curte, nu știu dacă-l durea ceva sau vreun scurt-circuit mintal îl transportase înapoi în închisorile comuniste, în care, presupun, aceea le fusese toată mișcarea, în zilele când deținuții nu executau muncă silnică la stuf, ture în cerc, printr-o neîncăpătoare curte de pușcărie.

Mirosea a cărți vechi în casa aia, a praf gros și a lac de mobilă, mirosea a nevoia unei renovări grabnice ce n-a avut loc decît parțial, mult după anul 2000, în hol apăruse un colțar masiv, parchet laminat, a dispărut un zid. N-am participat la nici una dintre astea, prea ocupat să sufăr, să petrec, să circul ca o găină fără cap, să mă rătăcesc.

marți, 15 iulie 2025

Lanul gândirii magice

Deși citim în Anul gândirii magice o carte despre doliu, inteligența copleșitoare a autoarei conferă o tonalitate de oțel “vocii” de povestitoare a lui Joan Didion (așadar, în ciuda așteptărilor lacrimogene). Autocompătimirea leșios-lirică este evitată cu o pedantă grijă. Tentația gândirii magice, însă, nu...

Asta, pe lângă înclinația omenească înspre morbid, te determină - ca cititor - să aștepți (să tânjești) în continuare alte și alte detalii despre durerea pierderii; te surprinzi dorindu-ți ca spovedania lui Didion să nu se mai sfârșească.

Ca Anne Gisleson în Iscoditorii, dar înaintea ei, Didion se apropie de sursa suferinței făcând ocoluri concentrice - o spirală precaută a rememorării. Precaută, și ca să nu doară prea tare, dar și ca să nu încheie prea curând construcția altarului memoriei. Durata este văzută aici ca un cuvenit omagiu.

Fiind o intelectuală, trăind mult timp în vecinătatea “artei nepieritoare”, pentru a învăța “cum se suferă”, odată rămasă singură, lui Joan Didion nu-i rămâne decât să facă apel la referințe livrești. Oscilează între expunerea sentimentelor, emoțiilor (care-i pare indecentă) și apelul - poate exagerat - la citate din cărți (chemate să vorbească în numele ei).

Rezultă un eseu memorialistic frumos și scrâșnit scris, unde lacrimile sunt disimulate, cum am pomenit, prin recursul la citate (chiar autocitări), la frazele scurte, eliptice, oțelite, parcă neșlefuite, la repetițiile mantrice, ce aproape că se preschimbă în rugăciuni. Chinuitoarea neputință de a se ruga...

Cartea, una dintre cele mai bune despre doliu (dintre puținele „demne”: A. Cohen - Le livre de ma mère, R. Barthes - Journal de deuil, M. Mihăieș - Despre doliu, A. Gisleson - Iscoditorii etc) nu beneficiază de cea mai “dreaptă” traducere. Traducătoarea a comis, pe alocuri, un fel de românească ușor englezită (atât ca lexic, cât și ca topică a frazei).

luni, 14 iulie 2025

Să nu mănânci

 „Rușinea” de a-ți fi foame când îți moare cineva. Cutuma (lege nescrisă) socială este să te înfometezi, să „uiți ” să mănânci, stai așa până-n pragul leșinului, să te faci palid și anemic de nemâncat ce ești, să nu bei apă, să refuzi pastila de xanax ce-ți este întinsă. Vrei, ții neapărat să te mortifici și tu. Penitență necerută (și uneori, nemeritată) de cel care a murit. Dramatizarea durerii pentru ochiul gurii lumii. Nu-i destul că o simți pentru tine, ea trebuie pusă și-n scenă.

sâmbătă, 12 iulie 2025

Harța de a denunța cu stil

Lectura ca duș rece. Pe mine m-au distrat umorul și verva contelui german von Schönburg. Pe alții, cei vizați de el în carte - și pe lipitorile lor snoabe -, probabil că nu îi va amuza la fel. 

Pe jalnicii salivanți ai “dezvoltării personale” îi va face poate să roșească de jena de a se crede/de a aspira (la) mai mult (și mai sus) decât sunt ei de fapt. Pe marii carieriști care trăiesc pentru locul de muncă & care-și “mituiesc” copiii cu cadouri destinate să țină locul afecțiunii și Prezenței.

Una peste alta, tonic - dar de-ar încăpea cartea asta pe mâinile celor care-i fac “obiectul”. Viermunculii nemulțumirii și ai progresului incontinent, nemulțumiții (obsedați de onoruri) cărora li se ia uneori darul etc.
______________
*Alexander von Schönburg - Arta de a renunța cu stil, sau mai puțin înseamnă mai mult, Baroque Books

vineri, 11 iulie 2025

Exorcisme

 „Nu știu dacă există cruzime mai mare ca a copiilor” - Radu Găvan, Exorcizat

Și mie îmi e frică de ei. Sunt imprevizibili, nu știi când te poți trezi cu o piatră-n cap ori un pumn aplicat inghinal.

Același spor îndoielnic - la citirea romanului lui R. Găvan. Departe de a spune că nu mă atrage, e bun!, departe de a mă scandaliza, cum - ca strategie de maketing - apare scris pe a patra copertă. Cert este că mă încarcă, iar unele „mărturisiri” sunt greu de suportat, din cauza directeții și, mai ales, a cantității de adevăr pe care-l conțin.

Frisonant la cartea asta e și că R.G. pare să fi trăit nemijlocit situațiile terifiante pe care le relatează. Fie că i s-au întâmplat, fie că a asistat ca martor la unele. Într-atât sunt de veridice. Și exact asta le face insuportabile!

Exorcizat funcționează ca un catharsis grecesc pentru cititorul care se lasă absorbit de el. Te cutremură și de te descarcă, te fascinează și te indignează. Te îmbie, deopotrivă, să-l imiți și să-l respingi.

miercuri, 2 iulie 2025

Niște săptămâni oriunde

 „Ce s-a întâmplat cu dorința de a pleca de acasă, inclusiv pentru a nu mai fi găsit o vreme, de a dispărea, de a rătăci, de a evada? Și de unde vanitatea (...) de a crede că ce faci tu interesează, și-ncă în timp real, pe alții?”

Marius Chivu - Trei săptămâni în Himalaya, Ed. Humanitas