Des tăinuiri

 Cum berea (prima bere) îmi schimbă întotdeauna perspectiva! Lucrurile îmi par mult mai ușor de urnit, îmi promit mie însumi că se vor aranja, parcă aș ști dinainte că se vor aranja, în absența oricărui plan. Bându-mi prima bere, pot să-ndur mai lesne chiar și soarele. Cu toate astea, nu renunț să sper că mâine va ploua - blestemul meu nevinovat pentru zâmbetul unei lumi ce-și vede mai departe de minuscula ei existență.

Citata și cimama

A mă opri din lectură ca să notez citate din ceea ce citesc (multe, demonstrative pentru simțirea moment) e un obicei destul de prost. E cam ca a te pune să fotografiezi, în loc să privești - pur și simplu - cu ochii tăi, neajutat de lentilă. E ca și când te-ai opri din drum cu intenția de a privi cele aflate dinaintea ochilor tăi ca pe o amintire, nu ca pe ceva prezent, în plină “desfășurare”.

Constip, deci exist

 Să nu reușești să obții apropierea și deschiderea oamenilor e tot un fel de moarte în viață. Te afli în lume, gesticulezi, ești oarecum zărit de ceilalți, dar nu auzit, nu ascultat, ceilalți nu participă la viața ta, ba chiar au tăria de a te respinge.

Respingerea iscă ostilitate și agresivitate.

Nu-s așa sigur dacă nu cumva-i un joc ăsta. Un joc în care ne atragem unii pe alții din lașitatea de a (ne) respinge fățiș. Din lașitatea de a recunoaște fățiș comoditatea, dezinteresul. E mai dramatic să-l aduci pe celălalt la capătul răbdării, să-l determini să cedeze, ca apoi să invoci pretexțul perfect pentru a-i întoarce spatele și a te îndepărta. Ofuscat că ți s-a împlinit „profeția” (lucru pentru care ai tras sforile din greu).

Victoria furnicilor*

“Peste câmpie se înstăpânise de-acum melancolia anotimpului în declin; iar el îndrăgea întâile zile umede cu cerul jos, când încep să cadă ploicelele acelea mărunte, care-i stârneau, cine știe de ce, o vagă nostalgie după îndepărtata copilărie, acele prime senzații dureroase și totuși dulci care te fac să iubești pământul, aroma lui.” (*L. Pirandello - Nuvele pentru un an, Humanitas, 2017)

Rădăcini

 Ceva-i mereu iremediabil pierdut. Or, de senzația că ceva-i iremediabil pierdut nu scapi, pe asta n-o pierzi. Rădăcini smulse? Am pus multă voință în a deveni (cât mai) eu însumi, în a individua, am defrișat aproape totul în urma mea, iar la urmă, la nevoie, n-am mai avut la ce să mă întorc. A regresa în trecut (întoarcerea, deci) este și simptom, dar și balsam pentru suflet, loc bun de cuibărit peste iarna din timpul unor veri.

Nimănui nu-i pasă cu adevărat - poți să-i acuzi? nici mie nu-mi pasă de ei - așa că cea mai bună soluție este, adesea, o regresie răsunătoare (ori discretă). Nu te poți muta înăuntrul cuiva ca să-i preiei & să-i trăiești melancolia. Te poți, cel mult, strămuta mai adânc înăuntrul tău. Totuși, nu o dată, asta mi-am dorit: să fiu in-corporat, embrion, făt, fetus, foetus din nou, cuprins într-alt trup. Să fiu fetusizat.

Ce n-aș face pentru a fi chemat și eu la joacă! Să mă simt cooptat, integrat, luat în calcul. Pregătit oricând să renunț la mine, da, să renunț la mine, nu chiar la tot și toate, însă în mod cert acceptam cu ușurință să mă dizolv în persoana a cărei atenție o râvneam - ieslea mea emoțională, covata cu nutreț. 

Dezechilibrat fiind ca om, sfârșești prin a te iubi mai mult atâta vreme cât nu te simți respins. Te iubești cât ești iubit. Te respingi când ești respins. Să te dăruiești, să te dedici, din foamea de a fi iubit de întreaga lume - iată o altă fațetă (ascunsă) a așa-zisului altruism. Câți altruiști nu sunt, de fapt, decât niște flămânzi (afectiv) bine camuflați?

Defete-ism

 În vremuri revoluționare, defetiștii (așa erau numiți, de-a valma, cei care aveau - și își manifestau - îndoieli, puneau întrebări sau criticau deschis metodele revoluției) erau turnați, vânați, arestați, executați. Să fii vânat pentru a te fi îndoit! Revoluția nu lucrează cu dubii. Revoluția însăși este vârful tăios al unui mare dubiu (la adresa vechii orânduiri), nu mai poate îngădui și altele, odată ce acest mare dubiu devine activ, el devine unicul.

Plouă, ce binecuvântare! Mereu m-a încântat ca ploaia să strice planurile altora. Când plouă și nu am eu planuri nu mă deranjează deloc că plouă, nu mă costă nimic s-o privesc pe geam și să-mi văd de muncă sau de lecturi, că doar nu mă plouă-n gât în timp ce privesc, intermitent, pe fereastră. Îmi place sincer, însă, când au alții planuri și plouă, și le strică lor planurile. Ah, ție îți influențează starea dacă afară plouă, cu toate că n-ai planuri de ieșit? Păi, ce să zic, poate trebuie să te „cauți” la un psi, fă o cură cu Xanax, bea valeriană, dormi sau taie-ți venele.

Ploaia asta mă împlinește (ca atâtea alte ploi ce cad când n-am ce căuta pe-afară).

O aud și-o ascult înadins cum bate ușor în pervaz. Egoist, îmi doresc să plouă! Azi a fost întuneric toată ziua - sau așa am perceput eu. Mi-a convenit. M-am simțit răzbunat, cum „răzbunare” numea străbunica înseninarea cerului după ploaie. „Se răzbună cătă apus.”

Se aude ploaia în curtea din spate, bate frunzele ca pe tobe. Amplificată de frunze, sună mai dramatic. Mă răzbună. E o bucurie a mea egocentrică (din care alții au de pierdut).

Luări în seamă

 Mai apar, timid, și zile, uneori doar ore, în care-s capabil de implicare, de prezență într-un dialog. În rest, mai mult absorb, mai mult elimin, mai mult mă oglindesc în ceilalți. Iar lor, probabil, le folosește (asta ca) să constate că nu-s singurii suferinzi de pe lume.

Păhărelul de țuică se cere trântit de masă, după ce l-ai golit. Îl dai peste cap cu neplăcere, te strâmbi, rostești formula ritualică „bună-i, bat-o Dumnezeu”, și-l trântești de tăblia mesei. Așa subliniezi - țuicii, tăria și ție, bărbăția.

Bogăția de a tânji

 Bogăția lui a nu avea. Odată ce am avut „totul”, mă opresc din avânt, mă pietrific, intru în conservare, încerc să depozitez undeva împlinirea, pe mai târziu, fără s-o folosesc, fără s-o consum, nu mă ating de ea. Astfel, suspectez că-mi place mai mult să tânjesc decât să păstrez ceea ce obțin.

Țărășenia salivează România

Ca trăitor la bloc, totul este să înveți cum să procedezi atunci când te întâlnești pe scară cu cineva cunoscut - cu care te-ar mânca în cur să vorbești, să-l mai descoși de ultimele bârfe - dar n-ai chiar vrea să-l inviți la tine în apartament. 

Totul e să deprinzi nesimțirea aia care să-ți îngăduie să-l ții pe ăla pe scară, la doi pași de ușa ta, și să nu-l chemi înăuntru, ci să clevetiți amândoi - cu voce cât se poate de sonoră - în casa scării.

Asta e una dintre marile “arte” ale traiului la bloc! Noi, cei crescuți la casă, habar n-avem. Nu ești cu adevărat “blocar”, dacă nu știi cum să colportezi o bârfă mică, auzit de tot blocul, amplificat de ecoul betonului ceaușist (“Ceaușescu a dat case la toți.”)

Pentru blocarul român, născut & crescut la bloc, scara este prelungirea firească a apartamentului propriu. Baiul e că toți locatarii cred asta. Numai așa se umple scara de mirosuri de mâncare pe care n-ai vrea să le simți si de conversații prelungite pe care nu vrei să le asculți, dar…

Alte vremuri

 Cerusem cândva, la farmacie, pastile cu efect calmant, nu știu sigur dacă am rostit cuvantul „sedative”, probabil că nu, prea ar fi sunat a confesiune involuntară, a deconspirare, dar știu că am specificat „să nu fie din alea homeopate.” Cred că adăugasem în voce și necesara inflexiune de dispreț.

O grămadă de bani au costat! Acasă, m-am repezit să citesc indicațiile. Faptul că n-aveau deloc efecte adverse (secundare) mărturisea fără echivoc despre cât de slabe erau. Sau cât de ineficiente.

Am înghițit una. Gust de ierburi aromatice provensale, pe limbă. M-am simțit oarecum amorțit, după aia, stând în fund în pat și scriind, dar poate că fusese numai răgazul ăla amăgitor pe care mania de a regreta nefăcutele și amânatele & impulsul de a scotoci în trecut mi-l acordă câteodată preț de câteva ore.

Lecturi cu folos

 „Viața pe care o trăim trebuie să fie expresia ființei noastre profunde - acesta este, de fapt, scopul travaliului psihoterapeutic și al formării.”

 Anne Acelin Schuetzenberger - Psihogenealogia și rănile din familie, Philobia 

Texte la dospit

 Realizez că unele (în)scrisuri au nevoie de-o perioadă de gestație, odată așternute pe foaie. Le citești imediat ce le-ai notat și ți-ar putea părea descompuse, fără un chip al lor și, uneori, fără înțeles. După luni și chiar ani, revenind la ele, le găsești coapte, bune de cules, grele de sensuri (obscure, dar sensuri), grele de trimiteri, te pun pe gânduri. Unde mai pui și strania senzație că nu-ți aparțin.

La polul celălalt, textele ce par să se dezintegreze sub ochii mei, acolo în pagină - abstracte, uscate, cifruri care nu descuie nimic.

Toamna lui Woody

 „În fine, când priveam pe fereastră și vedeam cum frunzele își schimbă culoarea, eram în extaz, dar mă și întristam. În extaz(,) fiindcă nuanțele de roșu și galben din natură întreceau toate tuburile cu vopseluri, indiferent cât de inspirat le combinau pictorii, și tristețe(,) fiindcă frunzele mureau și cădeau înr-o manieră tipic cehoviană, aducându-ți aminte că și tu te vei usca și vei cădea; același ritual brutal, stupid, îți va lua toți neutrinii tăi drăgălași și te vei întreba ce naiba a fost asta? Pe de altă parte, depinde cum vezi lucrurile. Pentru un om, frunzele colorate ale toamnei sunt superbe. Pentru o frunză roșie sau galbenă, garantez că cele verzi sunt mult m ai frumoase.”

Woody Allen - Apropo de nimic, Ed. Litera, 2021, trad. Petru Iamandi (care nu mereu știe unde se pune, gramatical ori stilistic, virgula - virgulele dintre parantezele rotunde de mai sus le-am adăugat eu, n-o să mă puteți contrazice că-și aveau - musai - locul acolo) 

#fuckmetoo #fuckyoutoo

Ce mai citim:

Umor de maximă savoare și un talent de scriitor ce-ți sare în ochi cu cea mai rafinată discreție, încât nu de puține ori ai presimțirea, o pagină sau două mai târziu, că ai ratat o glumă sau o aluzie comică și simți nevoia aia imperioasă și neputincioasă de a reciti, nemaiștiind de unde anume să reîncepi.

Ediția scoasă de Litera face dreptate calibrului acestui autor și iubirii noastre pentru el. Coperte cauciucate, ținută sobră, fonturile dragi lui W. Allen (de găsit pe toate genericele filmelor lui) - albe, pe fond negru. Traducerea pare onestă, fără a mă fi mulțumit 100%. Sunt prea multe “la modul” și “tot ceea ce înseamnă”. O carte de păstrat.