Cărți solare

Iată unul dintre cele mai greu încadrabile romane citite (iară nu lecturate, căci astăzi mă simt mai puțin snob) în ultima perioadă. Să fi fost vara asta frumoasă, cu ploi venite la timp & canicule mai îndurătoare, să fi fost faptul că m-am rupt puțin de cotidianul mediu toxic, aerul de vacanță, n-aș ști să vă zic. Însă cartea lui Roberto Bolaño a tras cu râvnă niște clopote de sărbătoare în inima mea livrescă! 

C.S./iulie 2013

Dincolo de duioșia rememorării unei epoci de-o efervescență creativă dusă până la caraghioslâc, în care toată suflarea juvenilă Latino-americană se precipita înspre poezie, avea-nu avea talent/școală/chemare, dincolo de senzualitatea văratică a anumitor pagini, despuiată de prejudecăți, cum ai jura că sunt și aceste fete estivale ale vârstei mele mijlocii, dar nu sunt, se întinde firul electrificat al unui sarcasm coroziv la adresa cercurilor & saloanelor literare (de poezie), a chinului cultural de a înveli căcatul propriu în țiplă (a-l valida la cenaclu) și a încerca vânzarea lui pe raftul artei spontane, la adresa seriozității scorțoase în general.

Fiind, mai întâi, nerușinat de tineri, "detectivii" disperați și acoliții lor, păreau să ignore entuziaști că adevărata lor operă de "artă" era, la nici 20 de ani, fututul competitiv, orgasmul versificat; arta era excesul, viața în exces: a petrece, a experimenta, a friza impostura. Răzvrătirea previzibilă împotriva Familiei. A vorbi în versuri, ca neoprotestanții în limbi. A deveni. Parcursul logic al fiecărei existențe absurde. Averea lor erau trupul, curiozitatea și prejudecățile laxe. Mai înainte ca viața să-l fi așezat pe fiecare pe locul lui ori "pe locul care i-a convenit ei" (vieții) și pe urmă să-i uite, mai înainte ca rectitudinea burgheză a vieții să pună gheara pe ei și să le ucidă simțurile într-o căsnicie acră, într-un job decerebrant.

Absența autorului totalitar, omniscient - nu-l simți nici măcar cât să încerce așezarea vocilor personajelor sale într-un cor, în oarecare acord. Personajele l-au uzurpat. Disonanța vocilor e maximă, cacofonia dă tonul acestei cărți cu detectivi de improvizație, nu lipsită, totuși, de morți suspecte: premature, târzii - unii oameni mor prematur fiindcă au avut parte de o tinerețe tristă, aflându-și fericirea abia când cronologia le expirase.

Detectivii ad hoc, împărați lirici rupți în fund, rătăcitori înzestrați cu îmbelșugată carismă și spirit anarhic ce depășeau cu mult talentul lor de scriitori, își propun în taină să ia urma unei poete legendare, Cesáreea Tinajero, presupusă fondatoare a realismului visceralist. Unde legendară, ați ghicit, poate fi = himerică = femeia invizibilă = moartea însăși. Alți "detectivi" hotărăsc să-i caute înadins pe primii ori ajung să se intersecteze accidental cu destinele odiseice ale rătăcitorilor, prin orașe de la capătul lumii, pe străzi străine, prin memorie; evocările lor - tot mai imprecise, amintirile tot mai infidele, mitizându-i încet-încet pe celebrii dispăruți, sub imperiul fascinației intacte față de scurta lor vreme de glorie. 

Romanul se încheagă lent și lipicios din mărturiile (mărturisirile?) diaristice ale detectivilor de pe urmele detectivilor și ale altor personaje - impostori, căței, dar și inși de treabă sau nebuni de legat, prooroci, cassandre - care îndeplinesc alte roluri, câteodată doar aparent episodice. Dări de seamă ce au aerul declarațiilor obținute sub anchetă (rapoarte? delațiuni? bârfe?) sau al comunicatelor stângace, lipite la gazeta de perete; mai toate-s scrise pe un ton frust, ireverențios, un realism nimicitor, puține dau atenție stilului (un enorm merit al acestui volum) - scriitura albă, expresia lui Barthes referindu-se la Străinul lui Camus se aplică aici.

Și târfele literare, mica mea manie dintotdeauna! Nelipsitele sugative. Prietenia și cauzele mortalității spiritului critic. Puțin importă că-s masculine sau feminine, toate târfele literare sunt mânate, universal, de același crez: a parazita (ei folosesc a frecventa) un presupus om cu talent (sau grup de oameni talentați) se lasă neapărat cu o binecuvântată contagiune. Vecinătatea cu sfânta cultură e molipsitoare, cum ar veni. Dacă și-o mai și trag ocazional, nu se poate ca măcar un dram din infinitele însușiri creative ale idolului să nu treacă, odată cu schimbul de secreții, și în firea parazitului. Te și miri de ce nu toți librarii, sufleurii sau bibliotecarii sunt mari condeieri...

***

C.S./iulie 2013

O carte crudă pe care am posedat-o într-o bună măsură, unlike me (ca ne-mine), afară, prin parcuri, unde mă lăsam întrerupt de bună voie de glasuri, umbre, degete și raze ce le străbăteau însuflețindu-le ca pe vitralii, întins pe iarba de pe-acuma arsă de dorința atâtor altor trupuri care au ispitit-o, întinzându-se în ea, ca s-o părăsească, minute mai târziu, doar cu o privire scurtă aruncată peste umăr.

Păi, otium sine litteris mors est et homini vivi sepultura, ne avertizează unchiul Seneca: odihna fără preocupări literare e moarte și o îngropare de viu pentru om. Uiți să respiri citind Detectivii.

Doar o copertă...

C.S./iulie 2013

Suntu

Ești eu, sunt tu. Ne învelim unul în altul. Intrăm la centrifugă și centrifugim împreună, fără a ajunge vreodată undeva, fără a ne îndepărta de centrul bulboanei. Fără a ne ajunge. Sunt a ta, sunt al tău. Eu mai mult! Nu-mi aparțin nici măcar mie. Mi s-a întâmplat să nu mă recunosc, uneori.

Cuibăresc în tine. E rândul meu, îmi ridic poalele, mă instalez confortabil, ouăle-s pustii, sunt alt animal sterp ce-și înfoaie penele peste cuib, și nu pentru a-și proteja urmașii - pentru a-ncălzi odaia fără pereți în care-i acum oaspete, jind, străinul cămin visat.

haut talons pour femmes

Tocurile tale, urcând și coborând la ore inumane, bat toaca în țeasta mea, genunchii grei ce răsar direct din tocuri îmi calcă pe piept și nu mă incită decât la o sfântă bătaie. Pași rari, blazați, pe trepte în sus, parcă ai merge la moarte. Se vede (iar eu sper) că nu te așteaptă nimeni. Ajunsă acasă, în casa ta de împrumut, îți storci pantofii în budă și tragi apa. Apa ce vine din pantofii tăi obosiți în care îți înghesuiai acum câteva clipe genunchii mă alină provizoriu clipocind promiscuu printre depunerile de pe țevi. Tocurile înfigându-se în trepte, lent, îmi provoacă panică, sunt pantofii mei în care ești încălțată, umbli nonșalant, cu genunchii supuși, apăsând (pieptul meu), îmi strivești coasta ruptă, respirația și admirația. Pășești ca un cadillac roz, vopseaua cojită inghinal și axial.

haut talons pour homme

C.S./iunie 2013

Tocurile tale, nu știu dacă înalte însă tari, bocănitoare, îți strivesc călcâiele odinioară fragede și ferme, odinioară rozalii și rotunjoare, călcâiele curg, acum curg, se scurg peste tocuri ca niște plăcinte prea crescute, lăsate mai mult timp decât era necesar la dospit, aluat acru & crăpat ce dă pe dinafara tipsiei. Și degetele picioarelor - chircite, înroșite, deformate irevocabil; ți-ai pierdut pentru totdeauna grația de a umbla desculță, picioarele tale nude insultă astăzi vederea, ofilesc iarba.

***

Trei zăbrele vesele

Trei tigri triști de Infante, un roman la fel de coerent ca un tablou de Picasso, departe de mine preferinţa exclusivă pentru cărţi coerente, dar asta întrece orice măsură, și o povară nedeslușită, pulsând pe suflet, ceva de care aș dori să mă scutur, dar nu înjurând melodii comerciale ce nu-mi plac laradioguerrilla, nu-mi plac ele din născare, dar să nu intrăm în amănunte, nici înjurând cuptorul cu microunde pentru că-i șchioapătă cu zgomot platoul rotativ din interior și lucrurile din casa mea musai să funcționeze impecabil, altfel le arunc naibii pe fereastră.

It's fucking summer: Carl Cox live & Green Velvet @ exit

Încremenită în dnb, postpunk și dubstep, Timișoara nici măcar nu visează asemenea beats! Poate când mai poposeşte pe aici şi scapă nebătut şi nefurat câte un dj bucureștean, câte un
I
Z
H
E
V
S
K
I
... Poate doar în Cluj, în alte vremuri. Când n-aveam cu cine merge la Hoia.
Pentru că voi, prietenii, veşnic n-aveaţi bani. Știu că imbecilii, emasculaţii şi ţoapele literare pot surâde pe sub mustață, pot ţipa, zgâriaţi pe timpane, contrariaţi de ritm, obişnuiţi cu balade, tamburine şi cu haydn, but that's what imbecilii are for!

Insuportabila uşurătate a tîmpeniei părinteşti

Link: Why are so many Japanese men refusing to leave their rooms?

A second social factor is the amae - dependence - that characterises Japanese family relationships. Young women traditionally live with their parents until marriage - men may never move out of the family home. Even though about half of hikikomori are violent towards their parents, for most families it would be unthinkable to throw them out.

Sursa: BBC News

la naissance du mal

Ascultați acum basul acela de început, anunțul, chemarea, teaser-ul din care naște totul, mugetul, vaca aceea nebună, the raging bull, electronic curat, electricitate pură, imaginați-vă cum a putut vibra acolo jos, la începutul concertului, cu luminile stinse, scena în nuanțe de infern, roșu și negru, culorile lor favorite (puțin îmi pasă că negrul nu e culoare), mov, ignorați sunetul execrabil, captat de camera video, imaginați-vă că acolo jos a sunat în așa fel încât îți venea să te prosternezi, ca-n fața altarului, să te arunci la pământ, apăsat de păcatul plăcerii gratuite, și blestemați neșansa de a nu fi fost prezenți. Eu am fost! În așteptarea versiunii oficiale, pe care am s-o cumpăr, oricât ar face:

Live in Berlin

Sânziene. Acasă

C.S./24 iunie 2013

Carte frumoasă (preview)

Degetele mele de la picioare, bietele, parcă sunt bucuroase la întâlnirea cu peretele, parcă pentru asta au fost născute încă de la început și abia acum au înțeles ce au de făcut în viață. Îmi vine să plâng pentru degetele astea zece, timide și obosite, care în sfârșit învață să meargă. Sărmane degete, eu mă uit la ele și ele la mine. Cum le va spăla altcineva într-o zi, așa îmi vine să zic, apoi îmi alung gândul din creier, zic nu, întâi le va săruta altcineva, chiar dacă eu nu voi dori, întâi le va alinta pe rând, apoi ele vor mai merge mult și bine, degeaba vor căuta, și în final tot o să le spele cineva și tot altcineva le va șterge fără grijă, le va ascunde în ciorapi subțiri cum n-au văzut, în pantofii ucigător de frumoși de sub birou, și de închis le va închide pentru totdeauna tot altcineva, în altă parte.

Lavinia BĂLULESCU - La mine-n cap, Cartea Românească, 2013

Scriitori români

Dacă Șaman de Adina Dabija este „una dintre cele mai spectaculoase cărţi apărute, în ultimii ani, în limba română” (Simona Sora, Dilema veche, nr. 483, 16-22 mai 2013), nu sunt atât de sigur că această apreciere neînfrânată e de privit ca un compliment pentru autoare cât ca un diagnostic nu prea măgulitor pentru restul scrierilor recente din literatura noastră. Înseamnă că stăm prost. Scurt: dacă Șaman e spectacol, nu știu dacă vreau să citesc celelalte romane „spectaculoase” de după 1989! Cu excepțiile, mai vârstnice, numite: V. Vosganian și C. Teodorescu (bine, treacă și câte ceva din M. Cărtărescu & G. Adameșteanu).

Doamna Sora a scris foarte frumos despre Șaman în articolul la care trimit mai sus. Din acest motiv am și cumpărat cartea. Dacă ar fi trăit, alș mi-ar fi servit de la fileu o replică-perdaf care ar fi făcut referiri nimicitoare la memoria mea prea scurtă, legat de alte recomandări bizare emanate din rubrica dilematică a Simonei Sora (țin minte și acum ce consternare mi-a produs un neașteptat fragment elogios la adresa lucieit, în plin „conflict” internautic; dar aflu că erau cam prietene, făceau schimb de mâțe). Iar acum, întocmai văcarului, am pe cine da vina: pe sat. Satul e de vină că am întâmpinat opera Adinei Dabija cu niște așteptări aproape frenetice! Mi-am amânat alte lecturi, (Zweig, Peixoto, Yourcenar - de pe listele mele, destinate să pună ordine în haos) ca să mă arunc fără discernământ, cu nebănuite resurse de naivitate, în lectura Șamanului.

Din toare referințele găsite despre carte, înainte să mă apuc de treabă, e valabilă doar aceea cu „se citește pe nerăsuflate” (O. Nimigean, pe coperta a IV-a). Cineva ar putea spune că mă contrazic. Însă chiar e posibil să citești cu sufletul la gură un roman nu neapărat spectaculos, ci scris bine. Șaman e scris bine, cuminte, corect, cinstit. Nu am putut discerne, totuși, nimic realmente „curajos” în pagini, în sensul dat adjectivului de Simona Sora în cronica domniei sale. Pe lângă „aprecierile” înșirate mai înainte, aș adăuga neapărat și aceea că am citit un roman pur (vădit și neascuns) feminin. Nu mă puneți să definesc ce înțeleg eu prin romane „feminine”, că nu ajungem departe, nici nu isprăvim subiectul. În orice caz, nu e vorba de ceva măgulitor. Fără forță. Fără vână. Diafan, cețos, levitant. Lirism în cantități diabetice, lirism de liceu, întrerupt, ce-i drept, de unele pasaje impecabile.

Dacă ar fi să-i comparăm scriitura cu un gen muzical - A. Dabija compune un vals în genul lui Berlioz. Prozatoarei nu-i lipsește simțul ritmului, dar nu și pe întinderi mari. Dovedește capriciosul obicei de a-și abandona partenerul (cititor) în timpul dansului. Nu dezvoltă suficient. Rezultă de aici o caraghioasă mișcare de rotație a cititorului în jurul propriei axe.

Misoginismul ce pereche are când e adresat bărbaților (români)? Ei bine, găsim și din ăsta în carte. În schimb, bărbații canadieni sunt de un rafinament ce frizează cabernet sauvignon-ul... Categorie în care bănuim că se numără și înclinația lor pentru sex în grup și ménage à trois. Un mascul român ortodox, grosolan, nespălat și ursuz, nu ar accepta niciodată grozăvii din astea în patul matrimonial, nu-i așa? Am fi surprinși...

În fine, până să citesc niște interviuri cu Adina Dabija, fusesem și mai pofticios să-i trântesc romanul. Însă m-a potolit considerabil o anume confesiune, care, într-un mare fel, tranșează și justifică totul: „Nu mă consider scriitoare, de exemplu. Sunt cineva care încearcă să vadă cine este și să înțeleagă ce se întâmplă.” Ei bine, abia de aici ar fi trebuit să începem. Nu-mi pusesem în gând să deconstruiesc valoarea metafizică, de autoficțiune sau de bildung a prozei de față. Dar și stilul scriiturii e departe de a fi pe gustul meu. Și atunci, ce mai rămâne din entuziasmul inițial?

Rămâne un episod puternic, construit ca la carte, către final. Înaintea călătoriei inițiatice în ținutul inuiților, într-o cameră de hotel eliadescă (vezi Noaptea de sânziene), alter ego-ului autoarei i se arată - în vis? aievea? - două figuri paterne: tatăl real întors din morți, acum mai înțelept, tatăl care cu ani în urmă renunțase lesne la ea, spre binele fetei (o fac mulți alții, în numele acestui Bine), la o vârstă infimă o dăduse unei mătuși, și un prieten apropiat, care, într-un rând, jucase cu mai mult succes rolul de tată, în viața ei de adult, o protejase, o răzbunase. O ajutase să spere că omenia dezinteresată este încă posibilă. Fragmentul m-a emoționat cât nu m-a mișcat cartea întreagă.

„Nu este o îndepărtare de poezie în adevăratul sens al cuvântului. La un moment dat, sufletul tău e mai fluid, simți nevoia de poezie – cum e în etapa în care descoperi poezia. În altă etapă de transformare a sufletului, simți nevoia să analizezi.” (interviu pe bookaholic.ro) Nu mă feresc să spun că mă ia cu fiori ori de câte ori dau peste acest tu impersonal ca opțiune de traducere (îmi pare vulgar, neîngrijit) sau de narațiune, iar când cartea e scrisă numai bazându-se pe tribulațiile câte unui tu de acest soi (te trezești, te speli, te gândești că, treci strada și simți că...), mă năpădește urticaria! Mă neliniștesc într-un inexplicabil fel cei care vorbesc despre sine la persoana a doua...

Una peste alta, prozatoarea scrie cum ar face-o cineva care nu a consumat foarte multă beletristică. Cititoare de esoterisme, mistică orientală și despre miracolul plantelor - da. Sare în ochi imediat.

Pe Adina Dabija o apreciez acum mai mult privind-o prin lentila interviului de pe bookaholic. Pare a fi un om minunat. Echilibrat. Nu se ține a fi o scriitoare, or asta ar fi fost îndeajuns să-mi spulbere apetitul critic. Nu o preocupă „viața literară”, tabere de creație, petreceri ieftine, beții între „artiști” - unde vom găsi mai mulți entuziaști lipsiți de talent, plus paraziții lor, decât oameni cu har. Sentimentul meu penibil și înciudat se îndreaptă, de aceea, pentru a fi cumva decontat, către d-na Sora, căreia i-am dat din nou ascultare cu naivitatea uitucului vesel. Sunt eu penibil, deci, că m-am lăsat prostit de obișnuitul cor al lăudătorilor, mâini ce spală alte mâini, decăderea criticii, primatul prietenușagurilor...

Arunc prosopul

Arunc prosoapele scorțoase pe jos, picioarelor mele, iar trupul mi-l zbicesc frecându-l de gresie. Gresia cu un fin imprimeu fals, depixelizat. Geamul deschis al băii dă fix în fața blocului. Țațele stau așezate pe gard la o șuetă prelungită, comentând corespondența primită de alții; de vecini. Citații, avertismente, popriri. Se întâmplă numai altora.

Există glasuri stridente, de fete în creștere și glasuri mai joase, de fete cărora viața le-a năvălit, de pe-acum, între coapse.

Femeile lui Joyce Carol Oates se lasă dominate voluptuos de bărbați, indiferent care e natura relației - căsnicie sau adulter. Bărbații le acaparează, le captivează (le țin captive, la propriu, câteodată). Ei întind doar lațul, ele intră singure în rotundul imperfect al lațului, și-l strâng cu delicatețe ca pe un cordon chic în jurul taliei. Dorința fascinantă (compulsia) de a sări orbește în neprevăzut, atractivitatea subită a primejdiei. Femeia - victimă a propriei specii. Bărbatul o ia (ca pe o marfă), o posedă, intră în posesia ei, o îngrădește, timp în care el își caută deja o altă împlinire efemeră, în altă parte. Fără a slăbi lațul. Actele de clemență, fărâmițarea proprietății îl emasculează.

Bărbați care se înfig în femei până-n prăsele, până în conștiința acestora. Bărbați pe care femeile îi interiorizează, îi integrează în propriul psihic (ca pe tații lor).

Nu se îndreaptă nici o fată înspre un băiat necunoscut, întins la soare pe plajă, ca să îngenuncheze lângă el și să-i mângâie părul, brațele, întreg trupul. Ca el s-o ia apoi deasupra lui și s-o sărute pasional. Nu se întâmplă asemenea lucruri. Dar e frumos să le crezi posibile.

Gri-porumbel

Nu-mi plac porumbeii. Sunt nişte căcăcioşi graşi, cu pretenţii de distincţie. Căcăcioşi urbani. Şi profitori: profită de simbolistica înfăţişării pe care o au, în virtutea căreia îi răsfăţăm până la obezitate, porumbel cu ramură de măslin în cioc, pogorârea sf. Duh... Cine ar lovi (într-)un porumbel? Copiii țipă pradă extazului când mamele îi cară - e obligatoriu de la doi ani în sus! - în pelerinaj „la porumbei”. Cerşetori, oportunişti - inapţi a respecta integritatea proprietăţii private, inaptidudine pe care, în rest, numai orăşeanul român o mai dovedeşte. Zilnic, din plin. Au păsările de la cine învăţa, deci. 

Doar faptul că porumbeii arată ceva mai bine (mai convenţional, mai acceptabil social) decât şobolanii şi întorc înspre noi, pe rând, câte un ochişor din acela roşu, de insomniac beţiv, ne împiedică să ne dăm seama că suntem victimele unei invazii generalizate. 

Gânguresc, uguiesc romantic şi se-nfoaie în pene, se fut nesimţitori chiar şi în extra sezon. De bine îndopaţi ce sunt, instinctul amoros li s-a exacerbat. Şi se cacă. Ah, această deşertare continuă a preaplinului măruntaielor urbane prin curul lor spasmodic, suprasolicitat! Street Delivery. Nevinovatul mesager al p...ăcii.

În superstiţia lor neînvinsă, credincioşii români, adulatori ai moaştelor, hrănesc cu sfinţenie porumbeii, dar îşi urăsc tenace semenii, îşi desconsideră vecinii şi le-o arată, în principal, aruncând gunoiul pe geam, pe proprietatea „nimănui”. Aşa cum, tot pe geam, de la o distanţă sigură, hrănesc haitele de câini pripăşite pe lângă blocuri cu resturile slinoase ale cinelor. Întru nădăjduirea (certă a) iertării rapide a păcatelor. Dumnezeul imaginaţiei lor înguste putând fi cumpărat, bineînţeles, şi atras într-o atitudine indulgentă, cu asemenea fapte caritabile - curat negoţ cu instanţele cereşti.

Esixtă în jur alte păsări, liber întreprinzătoare, certate cu statul degeaba, mai discrete, mai îndreptățite a se bucura de ocrotirea noastră. Păsări rare, cu trupuri minuscule, păsări care cântă frumos în perioada împerecherii, pot trăi şi cu doi ţânţari pe zi, și nu pun la cale concursuri de defecare stradală. Street Delivery. Probabil că porumbeii cu apucături de hoitari le bat pe acestea, le alungă, când nu le iau hrana de la gură.

Pe de altă parte, ce putem aştepta de la un neam care crede şi acum că dacă într-o zi calci în căcat ar fi bine să joci, cât e proaspăt, la loto, că vei avea noroc... 

De ce nu am iubi noi porumbeii, aceste inepuizabile, impostoare love birds, când numai ei pe lumea asta ne tratează pe toţi egal & fără părtinire, eliberându-şi nediscriminatoriu excrementele pastelate, porte-bonheur, în capetele noastre smerite, pe umerii noştri păcătoşi, încovoiaţi sub ploaia penalizatoare de căcat!