Dacă Șaman de Adina Dabija este „una dintre cele mai spectaculoase cărţi apărute, în ultimii ani, în limba română” (Simona Sora, Dilema veche, nr. 483, 16-22 mai 2013), nu sunt atât de sigur că această apreciere neînfrânată e de privit ca un compliment pentru autoare cât ca un diagnostic nu prea măgulitor pentru restul scrierilor recente din literatura noastră. Înseamnă că stăm prost. Scurt: dacă Șaman e spectacol, nu știu dacă vreau să citesc celelalte romane „spectaculoase” de după 1989! Cu excepțiile, mai vârstnice, numite: V. Vosganian și C. Teodorescu (bine, treacă și câte ceva din M. Cărtărescu & G. Adameșteanu).
Doamna Sora a scris foarte frumos despre Șaman în articolul la care trimit mai sus. Din acest motiv am și cumpărat cartea. Dacă ar fi trăit, alș mi-ar fi servit de la fileu o replică-perdaf care ar fi făcut referiri nimicitoare la memoria mea prea scurtă, legat de alte recomandări bizare emanate din rubrica dilematică a Simonei Sora (țin minte și acum ce consternare mi-a produs un neașteptat fragment elogios la adresa lucieit, în plin „conflict” internautic; dar aflu că erau cam prietene, făceau schimb de mâțe). Iar acum, întocmai văcarului, am pe cine da vina: pe sat. Satul e de vină că am întâmpinat opera Adinei Dabija cu niște așteptări aproape frenetice! Mi-am amânat alte lecturi, (Zweig, Peixoto, Yourcenar - de pe listele mele, destinate să pună ordine în haos) ca să mă arunc fără discernământ, cu nebănuite resurse de naivitate, în lectura Șamanului.
Din toare referințele găsite despre carte, înainte să mă apuc de treabă, e valabilă doar aceea cu „se citește pe nerăsuflate” (O. Nimigean, pe coperta a IV-a). Cineva ar putea spune că mă contrazic. Însă chiar e posibil să citești cu sufletul la gură un roman nu neapărat spectaculos, ci scris bine. Șaman e scris bine, cuminte, corect, cinstit. Nu am putut discerne, totuși, nimic realmente „curajos” în pagini, în sensul dat adjectivului de Simona Sora în cronica domniei sale. Pe lângă „aprecierile” înșirate mai înainte, aș adăuga neapărat și aceea că am citit un roman pur (vădit și neascuns) feminin. Nu mă puneți să definesc ce înțeleg eu prin romane „feminine”, că nu ajungem departe, nici nu isprăvim subiectul. În orice caz, nu e vorba de ceva măgulitor. Fără forță. Fără vână. Diafan, cețos, levitant. Lirism în cantități diabetice, lirism de liceu, întrerupt, ce-i drept, de unele pasaje impecabile.
Dacă ar fi să-i comparăm scriitura cu un gen muzical - A. Dabija compune un vals în genul lui Berlioz. Prozatoarei nu-i lipsește simțul ritmului, dar nu și pe întinderi mari. Dovedește capriciosul obicei de a-și abandona partenerul (cititor) în timpul dansului. Nu dezvoltă suficient. Rezultă de aici o caraghioasă mișcare de rotație a cititorului în jurul propriei axe.
Misoginismul ce pereche are când e adresat bărbaților (români)? Ei bine, găsim și din ăsta în carte. În schimb, bărbații canadieni sunt de un rafinament ce frizează cabernet sauvignon-ul... Categorie în care bănuim că se numără și înclinația lor pentru sex în grup și ménage à trois. Un mascul român ortodox, grosolan, nespălat și ursuz, nu ar accepta niciodată grozăvii din astea în patul matrimonial, nu-i așa? Am fi surprinși...
În fine, până să citesc niște interviuri cu Adina Dabija, fusesem și mai pofticios să-i trântesc romanul. Însă m-a potolit considerabil o anume confesiune, care, într-un mare fel, tranșează și justifică totul: „Nu mă consider scriitoare, de exemplu. Sunt cineva care încearcă să vadă cine este și să înțeleagă ce se întâmplă.” Ei bine, abia de aici ar fi trebuit să începem. Nu-mi pusesem în gând să deconstruiesc valoarea metafizică, de autoficțiune sau de bildung a prozei de față. Dar și stilul scriiturii e departe de a fi pe gustul meu. Și atunci, ce mai rămâne din entuziasmul inițial?
Rămâne un episod puternic, construit ca la carte, către final. Înaintea călătoriei inițiatice în ținutul inuiților, într-o cameră de hotel eliadescă (vezi Noaptea de sânziene), alter ego-ului autoarei i se arată - în vis? aievea? - două figuri paterne: tatăl real întors din morți, acum mai înțelept, tatăl care cu ani în urmă renunțase lesne la ea, spre binele fetei (o fac mulți alții, în numele acestui Bine), la o vârstă infimă o dăduse unei mătuși, și un prieten apropiat, care, într-un rând, jucase cu mai mult succes rolul de tată, în viața ei de adult, o protejase, o răzbunase. O ajutase să spere că omenia dezinteresată este încă posibilă. Fragmentul m-a emoționat cât nu m-a mișcat cartea întreagă.
„Nu este o îndepărtare de poezie în adevăratul sens al cuvântului. La un moment dat, sufletul tău e mai fluid, simți nevoia de poezie – cum e în etapa în care descoperi poezia. În altă etapă de transformare a sufletului, simți nevoia să analizezi.” (interviu pe bookaholic.ro) Nu mă feresc să spun că mă ia cu fiori ori de câte ori dau peste acest tu impersonal ca opțiune de traducere (îmi pare vulgar, neîngrijit) sau de narațiune, iar când cartea e scrisă numai bazându-se pe tribulațiile câte unui tu de acest soi (te trezești, te speli, te gândești că, treci strada și simți că...), mă năpădește urticaria! Mă neliniștesc într-un inexplicabil fel cei care vorbesc despre sine la persoana a doua...
Una peste alta, prozatoarea scrie cum ar face-o cineva care nu a consumat foarte multă beletristică. Cititoare de esoterisme, mistică orientală și despre miracolul plantelor - da. Sare în ochi imediat.
Pe Adina Dabija o apreciez acum mai mult privind-o prin lentila interviului de pe bookaholic. Pare a fi un om minunat. Echilibrat. Nu se ține a fi o scriitoare, or asta ar fi fost îndeajuns să-mi spulbere apetitul critic. Nu o preocupă „viața literară”, tabere de creație, petreceri ieftine, beții între „artiști” - unde vom găsi mai mulți entuziaști lipsiți de talent, plus paraziții lor, decât oameni cu har. Sentimentul meu penibil și înciudat se îndreaptă, de aceea, pentru a fi cumva decontat, către d-na Sora, căreia i-am dat din nou ascultare cu naivitatea uitucului vesel. Sunt eu penibil, deci, că m-am lăsat prostit de obișnuitul cor al lăudătorilor, mâini ce spală alte mâini, decăderea criticii, primatul prietenușagurilor...
Dacă ar fi să-i comparăm scriitura cu un gen muzical - A. Dabija compune un vals în genul lui Berlioz. Prozatoarei nu-i lipsește simțul ritmului, dar nu și pe întinderi mari. Dovedește capriciosul obicei de a-și abandona partenerul (cititor) în timpul dansului. Nu dezvoltă suficient. Rezultă de aici o caraghioasă mișcare de rotație a cititorului în jurul propriei axe.
Misoginismul ce pereche are când e adresat bărbaților (români)? Ei bine, găsim și din ăsta în carte. În schimb, bărbații canadieni sunt de un rafinament ce frizează cabernet sauvignon-ul... Categorie în care bănuim că se numără și înclinația lor pentru sex în grup și ménage à trois. Un mascul român ortodox, grosolan, nespălat și ursuz, nu ar accepta niciodată grozăvii din astea în patul matrimonial, nu-i așa? Am fi surprinși...
În fine, până să citesc niște interviuri cu Adina Dabija, fusesem și mai pofticios să-i trântesc romanul. Însă m-a potolit considerabil o anume confesiune, care, într-un mare fel, tranșează și justifică totul: „Nu mă consider scriitoare, de exemplu. Sunt cineva care încearcă să vadă cine este și să înțeleagă ce se întâmplă.” Ei bine, abia de aici ar fi trebuit să începem. Nu-mi pusesem în gând să deconstruiesc valoarea metafizică, de autoficțiune sau de bildung a prozei de față. Dar și stilul scriiturii e departe de a fi pe gustul meu. Și atunci, ce mai rămâne din entuziasmul inițial?
Rămâne un episod puternic, construit ca la carte, către final. Înaintea călătoriei inițiatice în ținutul inuiților, într-o cameră de hotel eliadescă (vezi Noaptea de sânziene), alter ego-ului autoarei i se arată - în vis? aievea? - două figuri paterne: tatăl real întors din morți, acum mai înțelept, tatăl care cu ani în urmă renunțase lesne la ea, spre binele fetei (o fac mulți alții, în numele acestui Bine), la o vârstă infimă o dăduse unei mătuși, și un prieten apropiat, care, într-un rând, jucase cu mai mult succes rolul de tată, în viața ei de adult, o protejase, o răzbunase. O ajutase să spere că omenia dezinteresată este încă posibilă. Fragmentul m-a emoționat cât nu m-a mișcat cartea întreagă.
„Nu este o îndepărtare de poezie în adevăratul sens al cuvântului. La un moment dat, sufletul tău e mai fluid, simți nevoia de poezie – cum e în etapa în care descoperi poezia. În altă etapă de transformare a sufletului, simți nevoia să analizezi.” (interviu pe bookaholic.ro) Nu mă feresc să spun că mă ia cu fiori ori de câte ori dau peste acest tu impersonal ca opțiune de traducere (îmi pare vulgar, neîngrijit) sau de narațiune, iar când cartea e scrisă numai bazându-se pe tribulațiile câte unui tu de acest soi (te trezești, te speli, te gândești că, treci strada și simți că...), mă năpădește urticaria! Mă neliniștesc într-un inexplicabil fel cei care vorbesc despre sine la persoana a doua...
Una peste alta, prozatoarea scrie cum ar face-o cineva care nu a consumat foarte multă beletristică. Cititoare de esoterisme, mistică orientală și despre miracolul plantelor - da. Sare în ochi imediat.
Pe Adina Dabija o apreciez acum mai mult privind-o prin lentila interviului de pe bookaholic. Pare a fi un om minunat. Echilibrat. Nu se ține a fi o scriitoare, or asta ar fi fost îndeajuns să-mi spulbere apetitul critic. Nu o preocupă „viața literară”, tabere de creație, petreceri ieftine, beții între „artiști” - unde vom găsi mai mulți entuziaști lipsiți de talent, plus paraziții lor, decât oameni cu har. Sentimentul meu penibil și înciudat se îndreaptă, de aceea, pentru a fi cumva decontat, către d-na Sora, căreia i-am dat din nou ascultare cu naivitatea uitucului vesel. Sunt eu penibil, deci, că m-am lăsat prostit de obișnuitul cor al lăudătorilor, mâini ce spală alte mâini, decăderea criticii, primatul prietenușagurilor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu