La Deal

Ieșire până mai târziu, la Deal.

De-aș fi ieșit cu o fată, căreia să-i fi prezentat o coastă adamică de deal și s-o fi condus, la finalul serii, acasă la ea, în mod cert n-aș fi tremurat așa de nerăbdarea de a o părăsi pentru confortul canapelei sau al patului. Dar, la vârsta asta, discuții pe întuneric, în mașină, fără băutură, acrit de berea dată pe gât prea-n grabă, însetat de apă și cu stomacul acid, nu mai practic! Și-mi pare, cinstit vorbind, rău!

Cioran, Silogismele amărăciunii: „Subtilitatea o întâlnim la femei. Osândite la pudoare, trebuie să-și ascundă dorințele și să mintă: minciuna e o formă de talent, în timp ce respectarea <adevărului> se însoțește cu o grosolănie greoaie...”

Mi-e și groază, dar am și nevoie de oameni! Nu mai știu cum să fiu în preajma lor.

Aș fi putut anunța, subit: nu-s destul de beat pentru discuția asta - plec acasă. De multe ori, îmi place doar să gândesc ideile. Îmi vin în minte sau îmi sunt spuse, după care vreau - iarăși - niște timp (pentru mine) ca să le gândesc (=internalizez).

În urma experienței de aseară, simt nevoia coborârii unui scut - să mă retrag în spatele său, o distanță, o fâșie Gaza a liniștii, a nevorbirii.

Eu & Liiceanu

Nu sunt în total de acord cu GL în tot ce scrie, dar procentul acordului “frizează” binișor 80%. Ceea ce e suficient.

Așteptasem un dram de liniște - în acel iulie (2020) - de la cartea de ricoșat gânduri a lui Liiceanu. Mă vârâsem în ea ca-n începutul adevăratei vacanțe.

Citesc G. Liiceanu - în general - cu nesaț. Mă simt bine, citindu-l. E prețios, cum îl știm, maniac al sensurilor și cam ațos, dar mă poate și încânta. Un bun însoțitor, peste vară.

Mă instalez în vorba lui domoală, rostită apăsat și cu patimă, aridă - pe alocuri. Mă simt așezat, citindu-l; mă simt părtașul său, intim cu el, un fel de prieten neștiut.

La Liiceanu, mă întorc mereu cu nerăbdare și drag. Mă dau în vânt după bârfele dumisale docte, cu personaje de seamă. Timbrul molcom, indignarea sobră. 

La finele acestei lecturi - senzație ce întotdeauna dă seamă, post-factum, despre o lectură cu miez - simt o absență anxiogenă și nevoia reîntoarcerii.

Drumul egal...*

 Oriunde ai deschide cartea, literatură de zile mari, literatură de așternut viața peste ea. Aș citi la nesfârșit o asemenea orânduire de litere, chiar dacă litania asta molcomă, valsândă, n-ar conduce către nici o intrigă, nici un deznodământ.

„Străzile se răreau, lenevind de duminică, și soarele bătea altfel, stăruitor și anevoios, în vitrinele pline de praf și-n obloanele trase. Doar spre amiază, în colțul străzii, grupuri mici înnegreau trotuarul, erau adventiștii. Mă uitam la ei cu lăcomie ațâțată, dar pe chipul lor, sătul și tihnit, nu surprindeam semnul aparte. Porțile se trânteau tot mai rar și-n liniște își răspundeau, din curți tot mai departe, cocoșii. Încet, tăcerea stătută începea dintr-o dată iar să alunece și numai eu o simțeam cum se scurge mereu, uniform măsurată de țăcănitul din antreu al pendulei.”

*Gabriela Adameșteanu - Drumul egal al fiecărei zile, Polirom, 2015

Notații fără rost

 Vine ploaia, se-ndoaie salcia, preventiv. Am ținut toată ziua geamurile larg deschise. Și becul aprins. Am citit destul de mult din deșertica lucrare romanescă a lui Enquist. Am chiulit și chiar ațipit.

Cu muzica-n urechi, aproape orice oraș (românesc) se face futabil.

Muzica îmi inactualizează realitatea, deposedând-o de obișnuitele granițe. De asemenea, fie îmi conferă puteri sporite, nebănuite în starea de tăcere, fie, bovaric - cum am mai zis, mă face să-mi imaginez că le am.

Iar acum, aș putea pune dop. Să bag degetul pe gât ca să iasă - dar ăsta nu-s eu.

E. Cioran, Caiete, 1965 (Humanitas): „Sunt uitat, și o merit. Există o limită în apatie. Nu mai cunosc decât două plăceri, nu mai am decât două preocupări: să citesc și să mănânc. Un animal-cititor, un dobitoc priponit în terfeloage.”

Oameni mici, cu ceva putere

 Unii șefi, de-o anumită speță, își invidiază angajații pentru libertatea lor (de exemplu, aceea de a putea pleca acasă fix când se împlinesc cele 8-9 ore legale). Nu-i dificil să simți frisoanele temerilor unui șef. De-ar fi după ei, ar interzice - probabil - inclusiv weekendurile, ca zile libere (pe care ei - din cauza anxietăților de nestăpânit ce-i cutreieră, anxietăți despre care mă doare, metaforic, în cur: nu-s eu terapeutul lor - le trăiesc cu gândul la muncă ori răspunzând de-a-npicioarelea la telefon). Mi-a fost dat să le simt invidia asta, nefericirea lor de mici oameni ai puterii, foarte mici...

Am scris mai sus „a putea pleca acasă” - subliniind „a putea”. Explic: nu e fiindcă nu li se permite, nu e că, periodic, șefii lor i-ar aduna într-o sală mare, cu apă plată gratis, la jumate, și i-ar „școlariza” despre cum ar fi mai potrivit să rămână ei neclintiți pe corabie, chiar și după ce soarele se scufundă la apus. Nu! Totul este în mintea lor. Toate piedicile anti-fericire. Ceea ce nu-s ei capabili să facă, curajul care lor le lipsește, spaima că fără acea funcție ar redeveni niște zerouri - pe toate astea le proiectează psihotic asupra subalternilor, invidiindu-le ăstora din urmă (adică, propriilor subalterni!) viața, nonșalanța, jemenfoutism-ul (dar nu și salariile, situate cu mult sub ale lor).

C.G. Jung: „…cine e înțelept, nu e lacom de putere. Are puterea doar acela care nu o exercită.”

Mihai I Rege

N'importe quoi

 Fac orice ca să nu fac nimic. Fac orice altceva decât ar trebui. Mă risipesc în mici îndeletniciri ce nu-s făptuiri propriu-zise. Și care amână ceea ce s-ar cuveni să fac. Ce anume „s-ar cuveni” să fac - nu știu. Altceva! Ceva semnificativ, cu urmări memorabile-n timp. Ceva din care să-mi pot extrage nutrienți mai încolo, în sezonul pustiu. Un rând scris, o revizuire de text, un mix, pus la cale cu drag și patimă.

*

Am început să-ndur aproape religios scurtele clipe de foame dinaintea meselor - un sentiment dietetic, o penitență medic(in)ală. Prelungind senzația de foame, amânând ora mesei, am impresia asta magică că fac să scadă, fără efort fizic, osânza adunată în jurul mijlocului.

*

În notațiile personale, ai zice că am un ego de copil de grădiniță/clase primare. Fără a fi binecuvântat cu imaginația vârstei respective. Imaginația mea are mereu nevoie de infuzia de real. E ancorată în real. Pornește neapărat de la realitate. Nu-i o imaginație astronomică, ci microscopică, obsedată de detaliu, exagerarea amănuntelor până la disoluție. Un big bang pe invers.

Rareori, mai plictisit ca-n vacanța de iarnă

 Eu însumi aleg să păstrez distanța, dar atunci când nu sunt „cooptat” pun la suflet. Mă simt lăsat pe dinafară și, realmente, sunt lăsat pe dinafară, fiindcă ăsta-i semnalul pe care-l propag: că vreau să fiu lăsat în pace, întru izolarea mea. Unde izolarea mea = teama și dorința de mai multă apropiere, plus nepriceperea de a mă apropia, rămânând, într-o oarecare măsură, și protejat.

*

Sunt prea în vârstă pentru a fi ecologist.

*

Tot întors pe dos m-am trezit. Când am auzit rugăciunea rostită ortodoxește de la megafonul musulman din turla bisericii, tocmai mă răsucisem pe partea ailaltă, cea favorabilă, și parcă mă păștea promisiunea unui somn în sfârșit bun, dulce, de zori. Toată firea era deja dezmorțită, prin urmare nu făceam decât să mă amăgesc ca să-mi netezesc dezamăgirea de a fi trebuit să mă scol și să trec la treabă. Noroc că-s acasă.

*

Astăzi, am nădejdea c-o să ies în calea a tot ceea ce va să vie cu o mai mare stăpânire de sine. Să nu mai percep fiece nouă „sarcină” ca pe o insultă, ca pe un afront, ca pe un chin ce, pasămite, m-ar lua de la a întreprinde ceva mai folositor (or, lăsând la o parte perspectiva lecturii, n-am planuri mărețe).

*

„Asta era cel mai ciudat. Era ca și cum păcatul cel mare o făcea să simtă că trăiește!” (Per Olov Enquist - Cartea parabolelor)

Cea mai frumoasă față a zilei

 În tramvaiul de după-amiază, o fată slăbănoagă, destul de necrescută (ca să evit minionă), salopetă de blugi, picioare lucioase, lăsate pradă privirii cu-o indiferență nejucată, totul începea cu uvertura nu mai lată de-o palmă deasupra genunchilor, și le tot atingea, nu senzual - părea nerăbdătoare, ușor nervoasă, dar și senină, se uita-n jur cu îndrăzneală, m-a privit, cu buzele ei nerușinat de groase, mușcate, umflate, roșii. Ochii mari, genele lungi, grele, periate în grabă, firimituri de rimel ieftin, sfidând toamna din pădurea aia deasă, încă neexploatată.

Așezată cumva provizoriu pe scaun, în așa fel încât părea oricând pregătită să țâșnească. Degetele ei - înroșite înspre unghiile roase scurt - subțiri, de fetiță, deși nu mai era.

Cea mai frumoasă față a zilei.

Nesimțite

Învelitoare de telefon cu gaură-n spate, ca să se vadă bine logo-ul firmei producătoare.

Într-un târziu, pe nesimțite, mi-am revenit în fire. Apa, banana, ciocolata, ceaiul de tei. O altă zi s-a scurs.

Am condus (l)atent, am alimentat, plătit, înjurat, absorbit picioare minuscule, mari, înguste, degete bronzate până-n albul ochilor.

Pe acoperiș, chiar când să pornesc, îi văd pe doi, cuplu, se sărutau cu patimă în deșertul parcării, atât de în văzul lumii încât păreau ascunși, fata avea brațele înălțate să-i cuprindă lui gâtul. 

Înălțate, nu încolăcite, le ținea drepte, își unise palmele la câțiva cm de ceafa lui, în abandon. Te implor, nu fi trist. Unde „fi” avea doi „i”...

De ce nu mă săruți? Te sărut! Dar de ce nu mă săruți niciodată fără să-mi ceri voie să mă săruți?

Am încetinit, ca să-i mai admir câteva secunde.

Putinidioți din toate țările, uimiți-vă!

Après plus de vingt ans de règne, le bilan de Poutine est désastreux. Pas pour ses finances personnelles : grâce aux oligarques qu’il ponctionne, comme dans tout système mafieux, il est peut-être l’homme le plus riche de la planète. Mais, malgré ses abondantes ressources naturelles, son pauvre pays figure au 65 ^e rang du classement international des PIB par habitant, en valeur nominale, à peu près dix fois moins que l’Irlande ou la Suisse, sept fois moins que les États-Unis, quatre fois moins que la France (1). 

1. Données du Fonds monétaire international (FMI) pour 2021.

C’est notre lâcheté qui pousse au crime Poutine et Erdogan, par Franz-Olivier Giesbert @LePoint

RO - normalitatea ieșită din comun

 Să vedem proaspăt renovatul Parc Central din Timișoara. Nimic deosebit, nimic ieșit din comun. Normalitate. Normalitatea este - în continuare - o stare ieșită din comun în RO. Adică, o stradă fără fisuri, o șosea complet recondiționată, cap-coadă (normalitatea ar fi peticirea ei), vânzători și chelneri amabili, politicieni deștepți și școliți (sau invers), cărora să le (re)iasă prin pori educația odată cu transpirația. Astea, și multe altele, sunt foarte rar întâlnite, ca exemple de normalitate românească.

Așa că, n-am mers să constat normalitatea. Intrarea în comun a unui loc public, destinat călcării în picioare (sau căcării din picioare): parcul. Totul e în regulă, urmele zecilor de ani de comunism sunt la locul lor - vii, intangibile, nedemolabile, parte a identității locului (și a noastră).

O dictatură nu vine niciodată singură

Une autocratie est souvent une délégation et un crime semi-collectif. « Disons-le franchement : il n’y a pas de dictateur plus sanguinaire que le peuple ; seule la main sévère mais juste du chef peut en tempérer la fureur ».

Une dictature ne vient pas au monde esseulée, mais avec l’incarnation rageuse de la moitié (sinon plus) d’un peuple sortant rajeunie de la fontaine de ses rancunes. Et si la statistique fantasmée est fausse, elle n’a pas besoin d’être vraie pour servir : la majorité est plus nombreuse que la totalité en politique.

Un Poutine n’arrive jamais seul, par Kamel Daoud @LePoint

 Majoritatea (cetățenilor) e, la început, complice, apoi devine victimă - și o merită!

Dărăbuțe

 Singura zi în care încrederea în mine însumi urcă până la cote normale este cea în care mă tund (și, poate, ziua ce-i urmează). Nu durează, dar urcă. Și sunt bine așa, tuns, plimbându-mă fără rost, până trece efectul și-mi trebuie, apoi, alt stimulent.

Lumina stranie, dinaintea ploii. Aer încărcat de galben, aer gălbui, gălbenuș. Aerul e lapte de pasăre. Dacă pasărea s-ar apuca să „dea” lapte, l-ar face din ouă moi, nefierte.

Soarele a apus, aerul s-a încărcat de lumină, mult după apusul soarelui, citim ca-n palmă.

Plouă necontenit de niște ore, ne-am trezit cu ploaia (așteptată), aerul - mai respirabil. Ploaia ce mântuiește, estompând (și) zgomotul făcut de mașini.

Ce este de preferat: un rom posibil contrafăcut sau o țuică „naturală” de prune? Se spune, mai ales, țuică de prună. Un semn de adorație cvasi-religioasă. Pruna abundenței. Înmulțirea țuicii. Căci n-ai cum să faci țuică dintr-una bucată prună.