marți, 20 noiembrie 2018

Privind prin fundul sticlei

Chinul zadarnic, o bătălie pierdută dintru început: de a fi perceput de ceilalți la fel cum mă percep eu! Dezamăgirea pe care o încerc, fără greș, deîndată ce dau peste imaginea mea circulând contorsionată în mica-mi lume. E o luptă de Quijote - nimeni nu e văzut așa cum se vede el însuși, nici așa cum este de fapt!

„Mă consolez cu gândul că nu ești fericit. Că nu ți-ai reluat și umplut viața în absența mea.” Nefericirea proprie - mai lesne de îndurat, conștientizând nefericirea celui pe care-l iubesc, ori de care mă simt legat?

Mai apăsătoare decât o pierdere în sine pare a fi compulsia de a te asigura că nu suferi de unul singur, că nu suferi mai tare, de asemenea.

Toți tânjim să fim ținuți de mână. Cât trecem puntea. Cât ne schimbăm firea. Cât ședem pe oala de noapte. Tandrețea obligatorie de după futut. Toate perversiunile-s permise, cu condiția singulară ca-n urma lor să rămână o ținere oficială de mână.

Niciun comentariu: