Pășesc liniștit, după ce refuz liniștit - mulțumindu-i eu lui (nu știu pentru ce) - un cerșetor care, culmea!, mă oprește din drum, mă strigă de departe domnu', și din apropiere îmi cere nici mai mult nici mai puțin decât să-mi dați și mie 10 lei! Nu am, i-am dat la spălătorie, îi păstrez pentru bere, i-am dat bacșiș omului care mi-a lustruit cu coatele mașina...
O talpă înaintea celeilalte, pași fără grabă, răcoare sub soarele ce abia că se mai înalță ca s-atingă cu vârful degetelor miezul zilei. E soarele acela ce face lucrurile să pară furouri de sticlă murdară, trece prin ele fără rușine, dezvăluie goliciunea de dincolo de ele, le despoaie, așa-i că am mai scris despre asta?
Același drum ca și ieri, bătut de atâtea alte ori. Casele, oamenii, câinii de după garduri, pașii mei egali, geanta lovindu-mi-se de coapsă, rigidă, ieftină, mare, inutilă.
Aștept cuminte, ca de obicei, băiat de la țară cum sunt, să treacă toate mașinile care circulă în acel moment, abia apoi traversez strada. Nu voi avea niciodată tupeul unuia crescut la oraș. Nu mă voi strecura. Nu voi sfida legile fizicii. Voi sta s-aștept, când mi se spune să stau s-aștept. Nu voi mai insista, când mi se cere să nu mai insist...
Umblu înadins cu pași rari, pentru a readuce în simțiri, de undeva, senzația că aparțin. Ca și cum viteza scăzută a deplasării mele m-ar reîmprieteni cu spațiul și, prin absurd, voi fi mai îngăduitor cu mine însumi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu