Antonio Muñoz Molina - La noche de los tiempos

Nemira

La Molina, mă atrage și mă-ndrăgostește (cu fiecare carte) răbdarea de pustnic cu care se apropie de lucruri. Le tatonează, le pipăie cu buricele degetelor, le amușină de la distanță mai întâi, cu suspiciunea celui care a suferit arsuri nevindecate pe întreaga întindere a sufletului. De aia are nevoie și de atâtea pagini pentru a se desfășura – 800 i-au fost necesare pentru a scrie În noaptea timpului (și aș putea bănui ce tortură a fost pentru autor să se desprindă de romanul ăsta, la final)!

Molina se rotește lent în jurul unui fapt sau dă târcoale unui sentiment pe pagini întregi. Cam ca Proust, dar cu mijloace mai de astăzi. Chiar vorbeam cu un prieten (regăsit) că, de fapt, noi în felul ăsta simțim (noi sau oamenii ca noi). În felul ăsta ni se derulează viața, prezentul. Nu trăim-simțim liniar, nici în hălci temporale bine delimitate și nicidecum conform regulii expozițiunii + intrigii + deznodământului. Ci mult deodată, năvalnic sau - din contră - sărăcăcios, repetitiv, inegal, călătorind într-o planare spiralată sau zigzagată înapoi către sursa suferinței (ori a iubirii), iluzionându-ne că - astfel - o rupem cu trecutul (n-o poți „rupe” fără a-ți asuma că rupi ceva, definitiv, și din tine), îndepărtându-ne și iar revenind - tocmai când ne convinseserăm că am depășit-o.

Molina îmi fu, așadar, un bun antrenor de zbor în picaj în cele dintâi săptămâni ale anxietăților mele curente. Foarte posibil ca înseși primele pagini ale Nopții timpului să-mi fi provocat Luminarea, cursa nebună a gândurilor. Oricât de contradictoriu ar suna: cursă, noapte, luminare. Să fi fost totul realmente necesar? Ce doream mai departe? If ever. Dacă mai doresc ceva... Deloc ușor, cu romanul spaniolului (mă interesa mai mult derularea iubirii imposibile decât cadrul istoric, peste care simțeam nevoia uneori să trec). Dar a fost cu folos stăruința. În noaptea timpului - una dintre acele proze care se sprijină destul de mult și pe felul cum se sfârșesc. Asta neînsemnând că n-am putea intui natura sfârșitului din tonul general al cărții.

Protagonistul Ignacio Abel își poartă cu tenacitate crucea prin întunericul disperării, nu atât în speranța unei mântuiri cât până la a se încredința pe deplin că a ajuns într-adevăr la capăt. La capătul Golgotei personale!