joi, 29 noiembrie 2018

Cercul urii

Simt iarăși că port în mine nemulțumirea aceea bine știută, familiară, ce mă determină să vreau să mușc din oameni, să-i descărnez de aparențe, să le curăț oasele de închipuiri și de impresii deșănțate despre sine.

Urăsc, câteodată, indivizii care mă anturează cu o ardoare criminală. Cu pasiune, cu poftă îi urăsc. Îi urăsc până la muțenia ce zace dincolo de urlet.

Pe ei, cu micile lor îndeletiniciri căcăcioase, cu maniile lor, cu plozii lor mucoși. Fățărnicie grețoasă. Diete, pofte, avariții, crăpelnițe, conformism. Docilitate casnică, lipsă de imaginație (sau refuz al imaginației), lipsă de umor. Umor cu porția, cu ora.

Copulatori. Specii. Însămânțători.

Îi urăsc până la tremur. Îi urăsc, pentru că mă urăsc pe mine însumi, trebuind să-i suport.

Oameni cu care, în alte condiții, naturale, n-aș petrece mai mult de zece minute. După trecerea celor zece minute, i-aș opri de la un buton, i-aș smulge din priză. Toți tembelii ăștia care cred despre sine că au descoperit roata, focul, pizda și software-ul. Gunoaie de lux!

Niciun comentariu: