O pereche de picioare desculțe (dansând?) m-au născut pe mine, a fost primul lucru pe care l-am ochit deîndată ce lumea toată nu s-a mai limitat doar la... eu, deîndată ce m-am desprins de sânul de care mi-e dor și, poate, astfel, m-am recunoscut & m-am distins într-o primă oglindă: am zărit o pereche de picioare goale și am decis să mă țin după ele, urmărindu-le de colo-colo.
Ridicându-se pe vârfuri, pulpele i se contractau, ovale, două mingi de rugby, tari, compactate aproape brutal pe sub pielea întinsă, ca un cârcel, un nod în gât, o clipă oprită, teama că ceva se va rupe-n mine în momentul în care s-ar sparge mingea de sub piele.
Întinderi mari, în lăuntrul meu. Geografic, văzut din afară, eu rămân totuși o țară mică. Ce pot constata e că inhibițiile, cu vârsta, mi se înconjoară de granițe tot mai bine apărate. Iar dorul nu pălește nici măcar cu o nuanță.
„Serile de duminică mă întristau dintotdeauna, mementouri ale morții, treburilor neterminate, vinovăției și pierderii.” (A. de Botton - Eseuri de îndrăgostit)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu