Unele prietenii se desfac (pălesc, se sting) din exces de pudoare. Ne este - într-un fel și dintr-o pricină greu de prins în câteva cuvinte - rușine cu alegerile făcute, cu existența pe care o ducem, cu neîmplinirile atât de evidente în ochii unei persoane cu care, mai ieri, eram într-o relație de intimitate, de împărtășire totală. Și apoi, treptat, ne îndepărtăm, relația intră în derivă.
Fără a-i oferi oportunitatea de a ne judeca fățiș, simpla existență a fostului nostru intim este, în sine, o acuză. Prietenul (dar și privirea lui, tăcerile lui, faptul că se abține, dezacordul său intuit, gândul lui critic abia schițat, pe care i-l știm acolo, necopt, nerostit, păstrat în minte, coincizând tainic cu gândul nostru) devine, astfel, o judecată vie. O mărturie stânjenitoare despre noi înșine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu