Karl Ove Knausgård

 L-aș citi pe KOK (Karl Ove Knausgård) în neștire. M-am bucurat să văd că ultimul volum din Lupta mea are mai mult de 1000 de pagini (dar și scrisul mărunt - ceea ce nu-mi bucură ochii; de n-ar fi micșorat - meschin - editura „noastră” fonturile, probabil că ne-am fi apropiat de 1500 de pagini). Delectare, deci!

M-am obișnuit, acum multe cărți, să aflu „universalitatea” unui text ce-și are rădăcinile în experiența personală a unui ins complet străin. Îl citesc pe KOK de parcă aș privi înăuntrul meu. Nu pot afirma fără greș că-mi seamănă, dar pe ici-colo, posibil să găsim afinități. Nu-s capabil să spun exact nici ce anume mă atrage la el - presupun că totul, inclusiv aceea că-i, pe alocuri, antipatic și mai este - tot așa, sporadic - de neînțeles, de nedeslușit, chiar și pentru el însuși.

KOK pare să încerce, preț de mii de pagini, să afle ce se petrece cu sine, luându-mă părtaș pe mine, cititorul, simt că are nevoie de mine, în demersul său de a se căuta, de a se înțelege & a se împăca sufletește (cu trecutul și oamenii care i-l populează).

Din ce-mi pot da seama, nu va reuși în veci să se lămurească pe deplin asupra firii sale. Scrie - în speranța c-o să afle. Nu scrie - ca să afle.

Mi-e limpede cât de singur este, în ciuda familiei ce-l împresoară. Mai singuratic decât mulți alții. Probabil că de aici și opera... Ca paranteză, aș fi curios dacă KOK poate scrie ficțiune propriu-zisă la un nivel excelent. Dar nu de asta ar depinde aprecierea mea necondiționată. KOK este, de pe acum, unul dintre autorii mei favoriți.

Nu-l citesc din voyeurism, nici ca să mă las consolat de suferința autorului -  pasămite, mai intensă decât a mea. Seria Lupta mea este despre nimic altceva decât despre el însuși, despre devenirea lui Knausgård. O bură din cauza căreia KOK a început să rătăcească și-apoi să scrie; o ceață din care a ieșit un scriitor care, câteodată, pare un scriitor „de musai”. Un om care se oblojește prin scris. Neîndoielnic, exorcizând.

8 fucking martie

 Bărbații români n-au sau nu îndrăznesc să aibă nici o opinie pe tema stupidei zile de 8 martie (a amplorii tipic balcanice pe care ziua asta de zisă „sărbătoare” a primit-o la noi).

Este una dintre oribilele urme de neșters lăsate de ceaușism - o nedorită moștenire. Înainte vreme, ziua de 8 era politizat-festivă, acum e bairam și un nou prilej de cheltuială. Bairam generalizat (cât mă-ncântă și acest turcism - bairam!, folosindu-l în silă, desigur).

Astăzi, e cu lăutari, cu cadouri deșănțate, voucher-e pentru femei (toate femeile!), mers în club, închirierea unor localuri (strip-tease), daruri pentru șefe (excelent prilej pentru mita mascată, tolerată de toată lumea), pentru cadroaicele didactice etc.

Nopți albastre*

Minunat scris! Durerea ițită de după icnetul frazelor scurte, poticnite, minimaliste, deposedate (unele) de verb, de predicat. Repetiții și reveniri ca niște incantații, mantre. Durerea mușcată de limbă. Limba înghițită de durere. Și un substrat de părere de rău pentru sine însăși. 

Admirabil, în *memorialistica lui Joan Didion, este și acest detaliu: nu-i este rușine să i se facă dor de femeia-care-a-fost ori să-și exhibe în ochii cititorului teama paralizantă că, într-o zi, nici ea nu va mai fi. După ce a pierdut totul, J.D. și-a dat seama că (scandalos pentru unii, apologeți ai doliului definitiv, obligatoriu) ceea ce i-a mai rămas - deopotrivă: dar, har & pedeapsă - sunt scrisul și faptul că trăiește.

Dragostea ei de viață, altădată impetuoasă - așa ciobită și reconstituită arheologic cum îi este acum, și spaima - mărturisită prin risipă de eufemisme și ocolișuri - de posibilul Nimic de apoi…

Aș fi citit fie și 500 de pagini, și mai multe, compuse în acest stil economicos, în acest ritm al du-te-vino-ului între trecut și prezent! Didion, făcându-și planuri de trecut, pentru a nu fi nevoită să privească în ochi viitorul, nici chiar prezentul.

Scriitură de o eleganță zdrobitoare, de care Didion se agață pentru a se simți utilă sieși, spiralând în jurul temei morții, atentă la pașii pe care-i face, ca într-un vals executat pe buza prăpastiei, sub amenințarea hăului.

___________________________

P.S. Am remarcat în “recenziile” anglofone la această carte de “memorii” insinuându-se otrava stângismului de modă nouă, stalinismul corectitudinii politice, ce infectează recent mai toate opiniile exprimate public. Disprețul nedisimulat al acestor coate-goale depenet pentru “albitatea” lui Didion, pentru “privilegiile” ei de “castă”, de clasă și de rasă, influențează - corupe - părerile despre carte ale încuiaților de stânga. De parcă suferința pierderii (+ spaima de bătrânețe) nu ar mai suferință dacă ești alb, catolic, faimos & înstărit… Nerozii ăștia au “confiscat” până si dreptul la durere, legând-o strict de culoarea pielii sau de gen.

À la recherche

Băi, Proustule, nu-ți mai pierde vremea căutând timpul!

O femeie - Sherlock Homeless

 O femeie cu înfățișare de „fără adăpost” se oprește, soarta!, sub ferestrele mele, ca să vorbească la telefon handsfree, la 8 dimineața. Am mai văzut episodul ăsta de atâtea ori!

Vorbește mult, interminabil (a vorbi tare - în public - la telefon, până ți se încinge-n mână, mi se pare o boală pur românească; la noi, e generalizată, la civilizați - o excepție). Vorbește mult, aproape că numai ea vorbește, mă întreb cu seriozitate dac-o fi într-adevăr cineva la capătul celălalt... Dar cred că e!

Și atunci, mă întreb: ce idiot ar putea fi dispus să asculte o idioată vorbindu-i fără oprire la telefon, într-o dimineață rece și întunecoasă? În primul rând, eu n-aș fi răspuns, în locul ăluia/ăleia care a fost sunat, darmite să accept așa o convorbire lungă și din cale-afară de incoerentă.

Femeia asta făcea planuri la telefon, voce tabagică, înfofolită ca una dintre vitele umane care stăteau disperațe la cozile ceaușiste, cunoapteancap, aproape urlând, dimineața cețoasă, calmă, tulburată de vocea ei de bărbat fumător. Bine că de țigări ai bani!

Complet treaz, o privesc fix și ostil, dar fără vreun efect asupră-i, pe fereastra deschisă. Îmi vine să strig la ea sau să înșfac un par și s-o mângâi cu el.

Mă reține jena că n-aș face decât să tulbur și mai mult liniștea dimineții (neobișnuită, pentru o zi de joi).

Scristian

 Totuși, aș putea presupune că mai zace ceva de spus în spatele nevoii ăsteia continue de a scrie. Ceva nespus, ceva care rămâne încă neatins, neexplorat, și de aceea iradiază dinlăuntru, sabotează cât poate, mă înlemnește.

Praga dintre ani

 Trecând iluzoriul „prag dintre ani”, nimic nu se schimbă. Cel mai concret (palpabil?) amănunt ce se modifică este cronologia = vârsta (ambele-și văd implacabil de drum). Un an în plus e adăugat - intrăm în anul acela, lăsăm în urmă anul în care eram cu un an mai tineri, îl părăsim.

Alt lucru concret și, de data asta, în mod sigur schimbat, este calendarul de pe birou (perete), din telefon etc.

S-a cimentat obiceiul ăsta al luării unor decizii radicale de anul nou, ce vine tot din spaima de moarte. „Marile decizii”, tatuate pe conștiință cu ocazia vreunui eveniment convențional, sunt inspirate de cine știe ce pățanii legate de sănătate (grăsime) sau, un loc aparte, de cele amoroase. De varii suferințe...

Cum ar fi dacă

 Dacă eu aș scrie, un posibil personaj de-al meu ar făptui ceva și-apoi ar suferi imediat consecințele faptei sale pe durata a cel mult cinci fraze „dactilografiate”. Mă suspectez a fi întru totul capabil să fabric imagini intense, scene relevante, dar aș expedia deznodământul - și nu din lene, nerăbdare sau din economie - în alea 5 rânduri. Totul sau aproape orice poate fi comprimat în cinci rânduri de text. Ce-i pe lângă asta, surplusul, e falsificare, e hermeneutică sterilă, baterea apei în piuă. Viața nu depășește decât rareori, ca durată, un scurt paragraf.

Scenele mele de „pasiune” au cinci-cincisprezece rânduri. Dacă le prelungesc mai mult de atât, vor fi doar reveniri, variațiuni, regândiri, rearanjări ale acelorași cuvinte și, în mod sigur, ale aceleiași teme.

Jeigo - Beyond

Tâmpitule!

 „Câtă vreme a trecut de când nu mă gândesc decât la tine, tâmpitule, care te intercalezi între rândurile cărții pe care o citesc, în muzica pe care o ascult, te strecori înăuntrul obiectelor pe care le privesc.” (Silvina Ocampo - Scrisoare pierdută într-un sertar) 

Fragil

 Într-o oarece măsură, mă echilibrez, notând pentru mine tot soiul de meschinării, lucruri neînsemnate, despre care vorbim cu toții zilnic, dar pe care n-am vrea să le găsim în paginile cărților pe care le citim, fiind prea, cică, banale pentru a merita să fie povestite și altora (fără talent - eu n-am talent de povestaș). 

Eu sunt un epigramist fără epigrame, un comedian fără show, mânuiesc fragmente, pastile, formule, construiesc episoade efemere, plastice, „lumea” le apreciază sau nu. Nu toți își dau seama că-s insuflate de diverse furii și nemulțumiri de-ale mele, de atingerea capătului răbdării. Nu de o fire frivolă și jemenfoutistă, cum - poate - bănuiește majoritatea.

Inspirate, insuflate, motorizate de frustrări, de nevoia imediată & impetuoasă (or, aproape tot ce suferă de imediatețe este și infantil) de a lua în râs, de a batjocori, relativizând, contestând, dizolvând situații sau gesturi din cale-afară de solemne. Solemnitatea (a mea, a altora) mă face să râd. Puține altele mă mai fac să râd.