FC Viitorul

 Prezența pe străzi ori în magazine a bătrânilor (ne) este o inconfortabilă aducere aminte a viitorului, a ceea ce ne așteaptă. Mai suntem și niște suciți: pe de o parte, nu vrem să îmbătrânim, pe de alta - dorim să atingem, sănătoși, o vârstă cât mai înaintată (apropos, „vârstă înaintată” mi se pare cea mai metaforică, plină de tact și politic corectă formulă pentru bătrânețe!).

Mulți ani, fără îmbătrânire. Îmbătrânirea e un memento neplăcut, zici? Bătrânețea altora, bineînțeles. Dacă nu-i vezi și nu-ți ies în cale, se cheamă că pe tine condiția lor te va ocoli.

वत्स

 Scârba ce ne apucă - uneori - la adresa bătrânilor este, realmente, o spaimă de (propria) moarte. Ca și-n cazul homosexualilor, nu-i respingem, de fapt, pe ei, ci respingem drumul nostru implacabil către bătrânețe și moarte. Cât despre homosexualitate: o repudiem, în alții, pe cea latentă din fiecare dintre noi.

Tot așa, prin disprețuirea apăsat-vocală a curvei (ori a văduvei încă atrăgătoare) încercăm să ținem la distanță ispita, murdăria ce poate erupe oricând din lăuntrul nostru.

Ca și cum bătrânii ar fi vinovați că ursita majorității este aceea de a îmbătrâni. Îi ținem la distanță, îi scuipăm, scrâșnim a neplăcere ori plictis când avem de-a face cu ei, chiar și de la distanță. Mai degrabă îi aruncăm cuiva „bătrân împuțit” decât altcuiva „tânăr nerod” (totuși, un tânăr poate puți la fel de respingător ca un bătrân care nu se îngrijește).

Revelion Iliescu

 O cacofonie ridicolă ce aproape că-mi stârnește un mic hohot interior, un zâmbet amar, fără buze. Zgomot, zgomot, zgomot, bucurie forțată. Bucurie convențională, furia bucuriei cu price preț. Bucuria cu orar - între orele „miezul nopții” și „zori”. Ca-n fiecare an, nimic deosebit. Suntem aceiași, puțin mai ruinați de fiecare dată, dar aceiași, micile diferențe instalate de la un an la altul nu contează.

Job. Ce viață poate fi aia în care alegi, anxios, să nu-ți depășești temerea de a dezvălui măcar frânturi din ceea ce gândești cu adevărat, din cel care ești în realitate!? Ce viață este aia trăită în sensul permanentei ascunderi a persoanei tale intime - cea cu pasiuni sau respingeri critice - de ochii șefilor și-ai colegilor? Să-ți consumi atâta timp frământându-te despre cum să faci ca să te ascunzi mai bine și cum să pari altul... Pentru a câștiga o părelnică apreciere și a „accesa” o incertă șansă de a primi niște bani în plus ori o „funcție”.

Înțeleg prea bine: când îți mărturisești atât de deschis pasiunile reale și respingerile, provoci instabilitate și dizarmonie, și pizmă prin simpla ta prezență. Nu mai e necesar să fii și vocal. Provoci disconfort și, nu de puține ori, atacuri neașteptate, apărute, ai zice, ca din senin, de nicăieri.

Eufuria

 Ne petrecem existența încercând să lăsăm în urmă momentele și sentimentele cele mai frumoase. Să uităm bucuria, extazul, tot ceea ce ne împiedică sau ne reține să pășim mai departe. Povara frumosului, a irepetabilului. Nu clipele de durere sunt cele ce nu ne îngăduie să ne vedem de viață.

Frumusețea insuportabilă a unor făptuiri, scăpări, evaziuni, greșeli, primejdii. Astea alcătuiesc viața. Viața cuiva e covârșitor definită de felul cum acela greșește.

Clipe, secunde, dimineți, seri bahice, părți ale zilei fericite. Nu zile întregi. Nu ani.

Ne izolăm pentru a ne proteja. N-o să înțelegem vreodată complet ce se petrece în sufletului celui care rupe punțile. Ciufuțenia unora ne ține la distanță, în timp ce întreaga lor ființă strigă după apropiere ori chiar după ajutor. Nu există mizantrop care să nu cunoască clipe de tânjire, însetat de afectivitate, atingere, schimb de vorbe, un pahar băut într-o tovărășie plăcută, o beție în doi sau mai mulți.

Sunt oameni cărora nimeni nu le trece pragul, asta confirmându-le & betonându-le ciufuțenia. Cu timpul, devin acri, mizantropi. Cum ai putea fi altfel din moment ce nimeni nu te iubește așa cum ești? Odată ce „epoca seducției” e parte a trecutului, ți se pretinde să fii cumva anume (și să rămâi așa, ușor încadrabil).

părinții pe care i-am înghițit

 Dimineață. Lumina-i curată, oblică, dezvelește crudul adevăr. Dor vag de un acasă. Sunt aproape insomniac. Trecută-i vremea în care adormeam cu cartea-n mână. Oi fi luat prea multe vitamine. Oi fi eu pus pe acțiune, dar nu o și consum. Numai o plănuiesc indistinct, cu un colțișor inconștient din minte. Epoca în care trăisem „periculos”, în puternic contrast cu torpoarea de acum...

„De frică să nu mă pierzi, nu vrei să privesc, nici să gust nimic, nu vrei să trăiesc. Vrei să fiu a ta în mod definitiv, ca un obiect neînsuflețit.” (S. Ocampo - Pedeapsa)

E mămos de cald afară. Ies doar în hanorac și aerul nu mă taie, mă învăluie, mă mângâie. Sunt dușmanul muncii, dar o fac așa cum m-am obișnuit - fără tragere de inimă, amânând cât se poate. Amânarea este felul meu de a trăi lucrurile la timp. Am propriul cronometru, ceasurile mele au arătătoarele moi, din ceară.

Pătimiri în citat

 „Pentru ca gelozia lui Swan să renască, nu era necesar ca această femeie să fie infidelă, ci era îndeajuns ca, pentru un motiv oarecare, ea să se afle departe de el, la o serată, de exemplu, și să pară că se distrează acolo.” (M. Proust - În căutarea...)

Fără îndurare

 Astăzi, sunt aproape convins că a procedat așa urât în legătură cu ceasul ăla electronic, pierdut de mine-n buruieni, din cauză că mi-l dăruise taică-su, nu de alta, nu de ceas îi păsa, nici de mine. Era ca și când eu i l-aș fi pierdut pe taică-su (din nou). Ori o parte din el...