Nicolaie, Ioana

 Cumpărasem în 2019 un roman al Ioanei Nicolaie, pe vremea aceea - cel mai recent: Cartea Reghinei. Am făcut-o pentru a mă lămuri cât de îndreptățite sunt menajamentele (=lipsa de exigență critică) cu care îi sunt întâmpinate cărțile: elogii, cuvinte mari, diafane, vorbiri ca despre un înger, ca despre o autoare din cale-afară de fragilă, pe care ai putea-o sparge cu un dezacord cât de mic.

Părerile despre fiecare carte a sa sunt unanim pozitive, debordând de o „epitetică” uneori indigestă. Or, părerea mea e că zace un oarece suspect în chestia asta, suficient de suspect încât să-mi fi stârnit mie curiozitatea și să mă mâie să-mi cheltuiesc banii, cumpărând volumul din Librăria Humanitas, cu preț întreg și autograf.

Efigia copleșitoare a lui M. Cărtărescu o „protejează” - fără voia scriitorului sau a dumneaei - pe I.N. de orice recenzie obiectivă. Nu-i bănuiesc pe cei doi că impun ceva cuiva. Nu! Este vorba, strict, despre o înclinație cât se poate de „naturală”, voluntară, a paraziților lingăi literari de prin puținele reviste de profil încă-n viață - ploconeala benevolă, mâinile ce spală alte mâini, chiar cu forța, în speranța că și alte mâini le vor spăla pe ele.

Cri

 Se aude un greieraș. Nu-s sigur în ce măsură e real sau pus de Netflix să mă distreze. Cine mai stă să facă deosebirea, în zilele noastre? Ce înseamnă, de fapt, „zilele noastre”? În mod cert, pentru mine nu astea sunt „zilele mele”. Le-am avut altcândva, în alte împrejurări.

N-ar mai trebui să-mi fie atât de frică de cuvinte. Să le rostesc, să le scriu (înainte să devină violente și isterice), să mi le însușesc, să le apăr - dacă-i nevoie. Fiecare cuvânt afirmat și rămas nepedepsit e un teritoriu câștigat (constat, uneori, că) definitiv. Fiecare cuvânt înfipt în realitate e o redută, un fort. Un cap de pod. O cucerire convertită-n avanpost.

Moaște

 Pelerinii îmi ating, împingându-se cu evlavie, piciorul stâng, papucul de bronz cu care artistul sculptor m-a încălțat sau bocancul de drumeț salvator de suflete. Vârful încălțării e, de aceea, mai gălbui, lustruit, restul mi-e verde, coclit. Piciorul stâng, cel dinspre inimă.

Mă uit în sus la tine, surâzi reținut - maică superioară. Puterea exemplului propriu te-mbată.

Hai, că suntem faini așa - cu cireșe pe după urechi. Vorbind chestii în care nu investim mutual. Fonduri. Ori investim, dar prea amortizăm. Hm. Amortizor. Surdină. Mișc din buze și nu te pricepi să mi le citești.

Identifici mai ales conjuncțiile, prepozițiile - ceea ce nu ajută deloc hermeneuticii textului. Amuzament redus. Zâmbete căznite. Glume atât de calculate, încât rostirea lor te face să tușești.

Îți amintești cum este atunci când hotărăști să tragi nevrotic de câte o înfrângere, nerecunoscând-o, doar-doar s-o fi transformând (printr-o minune) în victorie sau în altceva, cu un alt nume, mai puțin deprimant? Pur și simplu, nu te poți opri.

Mai ceva decât o mie de cuvinte

 Plonjăm direct în miezul acelor clipe în care se întâmplă ca tăcerea să fie, de fapt, abținere, iar abținerea să devină mai grăitoare ca orice prin limba ei mută. Tăcerile ne ies întotdeauna bine, iar punctuația minutelor ce trec le asigură curgerea, discursivitatea. Înapoia tăcerilor, se pitesc uneori reproșuri atât de brutale încât, eliberate, ar putea conduce la agresiune fizică.

Terifianta tăcere, cu surâsul ei tăios și simularea meduzantă a nepăsării (dinaintea răbufnirii). Cuvintele țâșnesc aspre, expulzate din guri, expeditive, împovărate cu strădania de a juca indiferența sau detașarea, neimplicarea.

Se instaurează regimul tăcerii-ce-apasă, fură vlaga balsamică a cuvintelor și le reamorsează, transformându-le în proiectile sau dinamită.

Resemnatul viu. Umoristul înfrânt. Și muchia aceea de pe care se poate aluneca fie în conflictul ranchiunos, deschis, fie-n mucilagiile inactivate ale organelor reproducătoare.

Cel mai lesne e să taci mâlc când te simți adorat. Ați văzut vreodată statui lustruite, sfinți imortalizați ai bisericii, care să pălăvrăgească? Linse, unse, lustruite cu buzele, cu frunțile acide, cu degetele căutătorilor de minuni facile. Atingi muțenia pietrei, a osului sau a metalului și te mântuiești.

În jurul cozii

 Această mișcare circulară, această ușoare înstrăinare ce reînvie senzația de nou început, cu toate că știm aproape totul unii despre alții, această regăsire tot mai epuizantă, cu suflu greoi, dar atât de intensă ca sentiment. Sentimentație = sedimentarea sentimentelor. Răscolirea acestora, odată cu mareele. Firul e tot mai lung, labirintul - tot mai larg, ni se pare că suntem liberi și de capul nostru în încâlceala lui indescifrabilă. Uităm că suntem prizonieri, spațiul ne dă senzația dezlegării.

Carver, Catedrala

Splendidă carte! Mă întreb cât de bine pot “suna” în engleză textele colectate în acest volum, din moment ce în românește “sună” impecabil! Aplauze & ovații pentru traducător - Horia Florian Popescu.

Povestirile curg de la sine, parcă s-ar istorisi de unele singure, iar dialogurile - rupte din cotidianul imediat, nimic pompos, nimic teatral, nimic nefiresc (impresii care copleșesc lectura scrierilor românilor contemporani, alterând-o). Citind-o, cartea ți se urzește în cap - o iluzie perfectă, amețitoare, că ești chiar tu cel care o scrie (o născocește) în timp ce o citești.

Realismul lui Raymond Carver e atât de pregnant, dar și discret, insinuant, încât sfârșește prin a-ți amorți simțurile, păstrând totuși un stăruitor sentiment de alertă - cum ni se întâmplă, câteodată, după ce am avut un vis prea veridic.

Cum poți scrie atât de curgător și cum poți să știi că acest lucru va răzbate și-n limbile în care cartea îți este tradusă? În veci n-am văzut un volum de proză scurtă scris de vreun român într-un mod atât de unitar, egal valoric. Sigur că e greu să-i compari chiar și pe unii scriitori americani cu R. Carver, dar…

Cum poate cineva să scrie atât de bine, iar valoarea operei sale să fie atât de lesne “transferabilă” într-o limbă de împrumut? Repet asta ca o mașinărie stricată. Cum poate proza scurtă să capete o asemenea forță de pătrundere, să acumuleze o asemenea concentrare de inteligență, un atât de acut spirit de observație pe o întindere așa de mică (ori poate că tocmai mica întindere îmbie/obligă la rafinamente de acest soi, în defavoarea ispitei generalizate de a poposi prea mult în propria diaree lexicală și ideatică)?

Fiecare literă este la locul ei precis. Fiecare semn de punctuație. Fiecare idee. Fiecare suspensie, elipsele, tăcerile, nespusele - toate sunt dispuse întocmai componentelor unui ceasornic elvețian.

Literatura nu constă doar în a excreta un text, profitând că tocmai ești cuprins de un puseu de inspirație. Trebuie să mai gândești și la ce ești dispus să renunți, să tai fără milă, să șlefuiești, să revii, să te dedublezi recitindu-te. Nu să păstrezi tot ce ai defecat - aviz ție, românașule!

Mă declar fascinat! Despre ce vorbim când vorbim… a lui R. Carver nu m-a încântat la fel, trebuie s-o spun.

Nu te poți dezlipi decât cu un infinit regret de Catedrala, după ce întorci și ultima pagină.

P.S. Țin să lămuresc că nu disprețuiesc in corpore autorii români, dar în mod cert resping - la unii dintre ei - autosuficiența aceea izbitoare, care-i ispitește să nu renunțe la nimic din ceea ce scot pe pix. Ai senzația, uneori, că pentru ai noștri e mai important, decât a scrie bine și decât a fi autoexigenți, clicul elegant al tastaturii MacBook-ului procurat cu mari chinuri financiare… Și a se face văzuți, la terasă, cu acel MacBook (sunt câțiva care au și scris despre asta!). Talent s-ar găsi, dar în prea multe dăți el moare sufocat de ego (egoul care îți susură perfid că un text e întoteauna bun așa cum îți iese din prima încercare).

Regina

Cum să fii mascul (fragmente)

 Fără îndoială, trăim o epocă a aflării în vorbă. De spaima unei tăceri ce ar putea invita la primejdioasă introspecție, toată omenirea vorbește incontinent. Se sună, răspund la telefon cu prețul accidentului rutier, oricând, oriunde, la orice oră. Toți echivalează a fi sunat, a fi căutat cu a fi important. A vorbi cu a conta.

Dacă ești bărbat (în devenire) și umbli prin ploaie, vorbești tare, iar stropii te vor ocoli. Ploaia se-nchină, traiectoria picăturilor se curbează, tu pășești printre stropi, plouă în șoaptă, din respect pentru cât de bărbat ești (pe cale să devii) tu.

Un Ove pe nume bărbat

 „Un bărbat pe nume Ove” de F. Backman = casual reading. În românește, lectură ușoară(?). Ușurică. Ca la fată „frumușică” - mai mult decât drăguță, dar nu sufocant de frumoasă. Că doar n-o să traducem „lectură întâmplătoare”, ca în casual sex.

Stă un jenesaisquoi în titlurile unor cărți, în felul cum „sună” numele autorilor, în tiparul ales pentru coperte - din care un ochi atent și exersat poate „desprinde” cu destulă ușurință că am dat peste o carte „de (larg) consum”. Casual, deci.

În jurul lui Ove, mă-nvârtesc de ceva timp. O iau din raft, o evaluez, îi pipăi cauciucarea, porozitatea galbenă a hârtiei. Dar tot nu m-am hotărât s-o cumpăr. A contat și din ce direcții am primit recomandările de lectură. Și asta m-a ținut departe de Backman. Știi, de multe ori, venind de la anumite persoane (în rest, de încredere, bine intenționate), recomandările pot avea efectul invers (sau opus). Nu că persoanele alea n-ar fi cititori de încredere ori avizați. Dar, nu rareori, sunt cititori rămași prizonieri ai unui anumit gen de cărți - undeva la granița dintre „consum” și marea literatură. Între cartea de metrou și aceea de citit cu pixu-n mână.

Așadar, F. Backman - plăceri vinovate. Intermezzo între două cărți mai solicitante intelectual. Nu că m-aș justifica, mi-am „asumat” lectura asta. Totuși, prin aceste notații încerc să alung senzația că pierd timpul ori că stagnez cu „marea listă” de lecturi, citind despre Ove.

„Ci pentru că trecuse ceva timp de când cineva îi amintise diferența dintre a fi rău pentru că ești nevoit și a fi rău pentru că poți.” (F.B.)