Porunca a paișpea: să nu îmbrățișezi!

 Ce am înțeles eu din ziua de ieri? Că-i minunat să îmbrățișezi - chiar și scurt (Iulia Gorzo. Marius Chivu, Mircea Ivănescu ar fi scris „la modul scurt”?), nesuculent. Derutezi, spargi ghețuri, apropii, încânți, surprinzi. Nu ai putea trăi fără a unge niște relații. O mână ușor strânsă pe brațul cuiva (sau a altcuiva, pe al tău), o lovitură de pumn simulată, o vorbă, o glumă pentru fiecare, niște minute acordate cui se întinde la vorbă cu mine. Vrei să te-ntinzi cu mine? La vorbă. Toate, cu măsură, nimic sărit din norme, cât să facem să alunece cu bine (cât mai bine) ziua către ora 17.

Decepția face bine

În cazul în care, trecând printr-o decepție amoroasă (sau, mai vag spus, relațională), te vezi nevoit să mergi la psihoterapie pentru a putea să „funcționezi” din nou, să te pui pe picioare, este foarte probabil că trebuia să fi făcut psihoterapie cu mult înainte de acea decepție.

Precum curentul ce te trage la urechi, dinți sau ovare doar dacă suferi de o „condiție medicală” prealabilă, nediagnosticată, dezamăgirea din amor nu pune la pământ decât persoana deja vulnerabilă, șchiopătândă psihic.

Urme

 Ne întâlnim cu anul trecut. Ne ascundem în cort, cu mănușile de bicicletă bine trase pe mâini și cu pompa de saltea în gură.

O mașină cu buci nervoase, în pantaloni scurți de trening. Pot fi și pijamale. Mașinile din zilele noastre nu mai au nici o rușine.

Henry Miller: „Când citeam o carte și dădeam peste un pasaj care mă impresiona, închideam cartea pe loc și mă duceam să fac o plimbare. Uram gândul că mă apropiam de sfârșitul unei cărți bune. Lungeam lectura cât puteam, puricam cartea, întârziam inevitabilul, atât cât îmi stătea în putință. Dar întotdeauna când întâlneam un pasaj mare întrerupeam lectura. Ieșeam în stradă, fie ploaie, vânt, grindină, zăpadă sau gheață, și rumegam îmbucătura; poți să te îmbuibi atât de mult cu spiritul altuia, încât să-ți fie literalmente teamă că faci explozie.”

Spicuiri, întredeschideri de ochi

 „Partenera este motivată să accepte abuzul - căci depune eforturi pentru a rămâne în sinele său încrezător - nu din teama de abuzul fizic (...), ci, mai degrabă din cauza nevoilor sale extreme de dependență de partnerul său. Dacă îl pierde, ca obiect stabilizator pentru eul ei nedezvoltat, va crește posibilitatea colapsului sentimentului de sine.”

„Dacă victima ar fi într-adevăr terifiată de actul violent, eliminând factorii intrapsihici, ea l-ar părăsi pe cel care a maltratat-o chiar după primul episod de violență fizică. În realitate, victima se teme că s-ar putea întâmpla o și mai mare catastrofă dacă se separă de cel care o maltratează.”

David P. Celani - Iluzia iubirii, TREI

daemonium meridianum

 Scutere între genunchi, ochi etrusci împerecheați, privind unul către celălalt, ochi mari, apropiați, împungându-se reciproc cu genele.

Nesimțire și machism în trafic, nu te miri că italiencele erau celebre pentru mândra lor mustață și pentru fruntea brăzdată de o singură sprânceană, unită la rădăcina nasului.

Tâmple înguste, longobarde, întinderi orbitoare de piele măslinie, bătrâni spilcuiți ca niciunde în lume, bărbați vârstnici trași ca prin inel, costumați șic, cu ziarul obligatoriu la subțioară.

Zâmbete de marketing, mai credibile ca-n alte părți, aproape personale, aproape sincere și aproape spontane. Și-un pahar din lichiorul acela grețos, dulce și gros - limoncello.

Vin bun, povestitor neîntrecut și vin slab, subțire, de băut până seara târziu, ca pe-o apă de ploaie.

Casa de împrumut, devenind acasă.

Fete care au crescut sânilor, sâni care au crescut tenișilor converse.

Istoria omenirii meridionale în sosul de paste (Mare Nostrum sau Mare Internum - așa numeau romanii Mediterana, leagănul civilizației europene și-al celei mai bune dintre „bucătării”), istorie între dinți, spălată înainte de fiece culcare, gust bun, burți bolborosinde. Formă fizică și somn greu, ce cade drăgăstos asupră-mi din înaltul tavanului. Digestie ca ceasul.

Gălăgie, mofturi de tineri italieni îndestulați, protestând împotriva a orice. Clișeizarea protestului, generalizarea nonconformismului. În haine, în postură, în argou, în ridicarea de grozăvire sterilă a vocii. Inabilitatea pentru șoaptă sau discreție.

O vinovăție inconștientă a prea îndestulării.

Case care mă fac să mă opresc

 Sunt un vechi-născut, am venit acasă pe jos; folosind mașina, am păstrat în stare excelentă pantofii. Am uitat cum e să te doară degetele mari de la picioare de la umblat, cum e să vrei să-ți arunci hainele la gunoi deîndată ce ajungi acasă ori să intri la duș îmbrăcat, din cauză că te simți - și chiar ești - năclăit, îmbâcsit.

Vile, spărturi în gard, mozaic de soare & frunze, cer adânc. Case în care m-aș opri să locuiesc, îmi imaginez cum e să apăs clanța, după ce descui, și să intru la mine în răcoarea cu aromă familiară, puțin stătută, a căminului.

Miroase a lac de mobilă demodată, a somn, a noapte, a piele, a gânduri multe, lipite de pereți, impregnate în toți porii, lacrimi, întrebări rostite țipând. Întrebări pentru sine. Sunt ziduri între oameni. Sunt ape de netraversat. Nici măcar țipetele de ajutor ale celuilalt n-ajung câteodată la noi. Suntem departe.

Furnici, pânze de păianjen, un fir de păr căzut din breton îmi gâdilă o nară, scot ochelarii, vreau să-l dau la o parte, pentru o clipă reușesc.

Mame sau femeicarearputeafimame, prezentându-și blugii rupți, savant sfâșiați în genunchii cu vedere la pistrui, așa cum se poartă, și cele două șanțuri săpate în pielea frunții, între ochi, dar frumusețe, dar bine, dar viu, vietate „incoruptibilă” privind drept înainte.

„Are să trebuiască să mă scol” (Kafka, Jurnal)

 Din anxietate, mi-am făcut zid (idol) de cărți, ridicat de-a stânga tatălui. Când nu le scot din raft pentru a parcurge frenetic, deanpicioarelea, o pagină sau două, le aduc pe noptieră unde zac stivuite deja în două turnuri. Aduc (și apoi plec cu) altele, le așez la loc, neterminate.

Odată cu apropierea zilei reîntoarcerii la muncă, parcă a sporit și frecvența acestor răsfoiri compulsive și înălțimea turnurilor de pe noptieră. Și visul apocaliptic.

Cu ochii mijiți, greu să-i țin deschiși, urmăream îngrijorat furtuna galbenă de nisip ce amenința să se apropie dinspre orizont (apus?).

Mă fascinează apocalipsa de când mă știu, ca pe cel cu fobie de înălțime - hăul de care se teme. Fiecare fobie este și o puternică atracție înspre ceea ce te înspăimântă. Fațete opuse, aceeași monedă. Atâta doar că spaima este mai puternică și mai conștientă (nu și sursa ei) decât dorința de a privi (de a te arunca) în hău. Pe aceea, conștiința se străduiește s-o păstreze la mare taină. E „nepotrivită”. Și-i greu de conceput (că ți-ai dori răul).

Grasu'

 Grasul are principii, n-are complexe. S-a trezit implicat într-o relație deschisă, cam fără voia lui (cum i se poate întâmpla oricărui disperat), și își face mult prea multe griji ca să-și poată pune, nestingherit, în practică capacitatea de a agăța femei - pe care, totuși, are însușirea de a le atrage.

Se blochează, se răzgândește, se oprește, meduzat de perspectiva succesului. Se retrage acasă, cam răvășit, cu îndoiala-n suflet. Oferă un cunilingus umil, nu (suntem lăsați să) vedem dacă a fost unul bun, dar refuză să fie supt. Pași mici. Ezitări. Se păstrează, investindu-și magic „castitatea”, pentru venerata-i soție, care - dimpotrivă - nu se păstrează deloc pentru el.

În adâncul lui, este un mare fidel. Dar nu din motivul că ar fi un onest înnăscut. E un fidel conjunctural. Se teme s-o piardă. Și ar vrea să-i fie și ea exact la fel, însă e prea laș ca să i-o ceară. I-o sugerează prin impotența și ocolișurile sale indescifrabile.

Gaudeanus

 Zi de plictis, lentoare și lehamite la muncă. Ploi cu soare, învolburări din senin, ploi tolerante. Vegetație în exces, praf alungat. Persoane care nu există nici măcar în visele erotice.

Descindere la târguldecarte, mă aleg cu - surpriză - niște cărți, cumpărate aproape în fugă, cu teama-n suflet că alte cărți ar putea să mă ispitească, dacă aș deschide ochii prea larg. Nu i-am deschis, nu le-am văzut.

Pisici, strâmtori, mușchi cambrați, vâlvoi, roșu, rotund, glume și un card care a intrat în grevă fără contact. Cheltuiesc pe cărți jumătate de rezervor de benzină. Antunes, coperte de psi lipite de retină. accente de Cluj, accente de București, „domni” prost crescuți, care nu cumpără niciodată, dar stau lipiți de tejghele și obstrucționează - de la o vârstă, pentru unii, ăsta devine un scop al vieții. Răsfoiesc cu aere de mari știutori, soțiile - umile în umbra lor, răsfoiesc ca să fie văzuți, pleacă cu mâna-n cur. Impozanți și găunoși.

Feteșism

 Gleznele ei ar putea umbla goale & perfect solitare, faruri în noapte, călăuzind înspre rătăcire, pierzanie, des-suflețire. Albe, reci, selenare, subțiratice, osoase la atingere, despuiate, luminând nestingherit, scăpând de sub camuflajul sezonului rece - e anul gleznelor!

Cu-o mai mare repeziciune se apropie vara, luată parcă pe sus de parada gleznelor. Gleznele-s promisiunea picioarelor minuțios pedicurate - prequel, trailer, teaser. Trebuie s-o recunoști.

Învârtoșat de-o pereche de glezne - altfel, banală, obișnuită, neunicată; de unde, de neunde, femeile își procură glezna albă de sezon și se lasă pășite de ea, în pereche cu cealaltă gleznă albă de sezon, metonimic, fetișist.

RaveNation

 Amintirea party-ului nostru de la Deal mi s-a prelins aseară-n suflet. Lume. Răcoare. În aer liber, sunetul ce răzbătea până departe, cum între pereți n-o va face niciodată. De fapt, frumusețea clipelor tocmai trăite se vede numai prin ochii mei. Ceilalți nu vor fi niciodată atât de pătrunși cum sunt eu. Sărăcia mărturiilor filmate, m-ajută să mă complac ușor în iluzia mea. Melodrogul meu. Singura iluzie la care ader: aceea că, tuturor, muzica manevrată de mine le face aceeași plăcere. Rareori, este și adevărat. Rareori, molipsesc și majoritatea. Fără nici o falsă megalomodestie, nimeni nu trăiește sunetul ca mine, nimeni nu-l descompune și reasamblează în minte și-n simțuri ca mine. Să spun asta nu-i o bucurie. E o altă mărturie a singurătății fiecăruia.