Des tăinuiri

 Cum berea (prima bere) îmi schimbă întotdeauna perspectiva! Lucrurile îmi par mult mai ușor de urnit, îmi promit mie însumi că se vor aranja, parcă aș ști dinainte că se vor aranja, în absența oricărui plan. Bându-mi prima bere, pot să-ndur mai lesne chiar și soarele. Cu toate astea, nu renunț să sper că mâine va ploua - blestemul meu nevinovat pentru zâmbetul unei lumi ce-și vede mai departe de minuscula ei existență.

Citata și cimama

A mă opri din lectură ca să notez citate din ceea ce citesc (multe, demonstrative pentru simțirea moment) e un obicei destul de prost. E cam ca a te pune să fotografiezi, în loc să privești - pur și simplu - cu ochii tăi, neajutat de lentilă. E ca și când te-ai opri din drum cu intenția de a privi cele aflate dinaintea ochilor tăi ca pe o amintire, nu ca pe ceva prezent, în plină “desfășurare”.

Constip, deci exist

 Să nu reușești să obții apropierea și deschiderea oamenilor e tot un fel de moarte în viață. Te afli în lume, gesticulezi, ești oarecum zărit de ceilalți, dar nu auzit, nu ascultat, ceilalți nu participă la viața ta, ba chiar au tăria de a te respinge.

Respingerea iscă ostilitate și agresivitate.

Nu-s așa sigur dacă nu cumva-i un joc ăsta. Un joc în care ne atragem unii pe alții din lașitatea de a (ne) respinge fățiș. Din lașitatea de a recunoaște fățiș comoditatea, dezinteresul. E mai dramatic să-l aduci pe celălalt la capătul răbdării, să-l determini să cedeze, ca apoi să invoci pretexțul perfect pentru a-i întoarce spatele și a te îndepărta. Ofuscat că ți s-a împlinit „profeția” (lucru pentru care ai tras sforile din greu).

Victoria furnicilor*

“Peste câmpie se înstăpânise de-acum melancolia anotimpului în declin; iar el îndrăgea întâile zile umede cu cerul jos, când încep să cadă ploicelele acelea mărunte, care-i stârneau, cine știe de ce, o vagă nostalgie după îndepărtata copilărie, acele prime senzații dureroase și totuși dulci care te fac să iubești pământul, aroma lui.” (*L. Pirandello - Nuvele pentru un an, Humanitas, 2017)

Rădăcini

 Ceva-i mereu iremediabil pierdut. Or, de senzația că ceva-i iremediabil pierdut nu scapi, pe asta n-o pierzi. Rădăcini smulse? Am pus multă voință în a deveni (cât mai) eu însumi, în a individua, am defrișat aproape totul în urma mea, iar la urmă, la nevoie, n-am mai avut la ce să mă întorc. A regresa în trecut (întoarcerea, deci) este și simptom, dar și balsam pentru suflet, loc bun de cuibărit peste iarna din timpul unor veri.

Nimănui nu-i pasă cu adevărat - poți să-i acuzi? nici mie nu-mi pasă de ei - așa că cea mai bună soluție este, adesea, o regresie răsunătoare (ori discretă). Nu te poți muta înăuntrul cuiva ca să-i preiei & să-i trăiești melancolia. Te poți, cel mult, strămuta mai adânc înăuntrul tău. Totuși, nu o dată, asta mi-am dorit: să fiu in-corporat, embrion, făt, fetus, foetus din nou, cuprins într-alt trup. Să fiu fetusizat.

Ce n-aș face pentru a fi chemat și eu la joacă! Să mă simt cooptat, integrat, luat în calcul. Pregătit oricând să renunț la mine, da, să renunț la mine, nu chiar la tot și toate, însă în mod cert acceptam cu ușurință să mă dizolv în persoana a cărei atenție o râvneam - ieslea mea emoțională, covata cu nutreț. 

Dezechilibrat fiind ca om, sfârșești prin a te iubi mai mult atâta vreme cât nu te simți respins. Te iubești cât ești iubit. Te respingi când ești respins. Să te dăruiești, să te dedici, din foamea de a fi iubit de întreaga lume - iată o altă fațetă (ascunsă) a așa-zisului altruism. Câți altruiști nu sunt, de fapt, decât niște flămânzi (afectiv) bine camuflați?

Defete-ism

 În vremuri revoluționare, defetiștii (așa erau numiți, de-a valma, cei care aveau - și își manifestau - îndoieli, puneau întrebări sau criticau deschis metodele revoluției) erau turnați, vânați, arestați, executați. Să fii vânat pentru a te fi îndoit! Revoluția nu lucrează cu dubii. Revoluția însăși este vârful tăios al unui mare dubiu (la adresa vechii orânduiri), nu mai poate îngădui și altele, odată ce acest mare dubiu devine activ, el devine unicul.

Plouă, ce binecuvântare! Mereu m-a încântat ca ploaia să strice planurile altora. Când plouă și nu am eu planuri nu mă deranjează deloc că plouă, nu mă costă nimic s-o privesc pe geam și să-mi văd de muncă sau de lecturi, că doar nu mă plouă-n gât în timp ce privesc, intermitent, pe fereastră. Îmi place sincer, însă, când au alții planuri și plouă, și le strică lor planurile. Ah, ție îți influențează starea dacă afară plouă, cu toate că n-ai planuri de ieșit? Păi, ce să zic, poate trebuie să te „cauți” la un psi, fă o cură cu Xanax, bea valeriană, dormi sau taie-ți venele.

Ploaia asta mă împlinește (ca atâtea alte ploi ce cad când n-am ce căuta pe-afară).

O aud și-o ascult înadins cum bate ușor în pervaz. Egoist, îmi doresc să plouă! Azi a fost întuneric toată ziua - sau așa am perceput eu. Mi-a convenit. M-am simțit răzbunat, cum „răzbunare” numea străbunica înseninarea cerului după ploaie. „Se răzbună cătă apus.”

Se aude ploaia în curtea din spate, bate frunzele ca pe tobe. Amplificată de frunze, sună mai dramatic. Mă răzbună. E o bucurie a mea egocentrică (din care alții au de pierdut).