Ușa vecinilor de alături scârție din nou, semn că avem vecini - ei pot ignora cu seninătate un banal scârțâit de ușă. Probabil că nici ăștia n-au venit ca să rămână. De aia nu ung balamalele.
Fata de peste drum, pe care o patentasem drept lesbiană, și-a găsit iubit. Din ce mi-e dat să văd pe geam, simt că n-ar prea dori să-l expună ochilor blocatarilor, parcă s-ar dezice de el, chiar și-n drumul parcurs de la mașină la scara blocului, nu se țin de mână, nu se joacă, nu comunică languros din priviri, nu se ating tandru, ce început de relație fad e ăsta?
O fi fratele ei?
Câteodată o surprind zâmbindu-i, dar de cele mai multe ori îi adresează o față placidă, negrăitoare, cel mult îmbufnată - dacă convenim că îmbufnarea este o formă de comunicare. Ori se apropie încoace amândoi, venind fiecare de la mașina sa, certându-se în surdină: ea are cuvântul, el tace sau doar zâmbește, cu capul lui ăla rotund de ucrainean, o bilă binevoitoare.
La bloc, nu se numește că ai casa ta. O împarți cu alții. Prin pereți.
Unii își fac înadins remarcată prezența, numai așa simt că viața lor are sens: năvălind în liniștea celor cu care se-nvecinează.
Am uitat de toate, mi s-a părut chiar că ziua de mâine e abia așteptată și că sufletul mi-e acum lămurit, dar nu e așa.
