Iubești pentru a fi sigur. Asta mi-a venit în minte dintr-un joc de cuvinte citit într-o carte oarecare. Atâta doar că formula mea (parafraza) mi se pare mai cu miez. Și răspunde vechilor mele teorii despre originea, scopul, motivația, folosința iubirii.
Iubești pentru a fi sigur că celălalt te iubește (ori te va iubi) mereu. Nu există nici un tip de iubire 100% dezinteresată...
Acest party este din teama de moarte. Primul său scop, cel de suprafață, pentru care-l fac an de an, este ca să mă bucur. Iar prin bucurie, să fac în vreun fel încât să trăiesc veșnic. Să-mi prelungesc tinerețea. Refuz să devin, prea curând, bătrân și inactiv. Singur. Invizibil. Situat la marginea atenției...
_______________
*Dealectric - rave party cu muzică electronică (oricât de pleonastic ar suna), organizat de un grup de prieteni, în Ineu, an de an, de zeci de ani deja.
„OK” este așa o formulă îndoielnică, iar eu trăiesc cu senzația că, tot mai mult, e folosită ca să exprime mai curând dezacordul. Afirmația-dezacord. Pe neștiute, OK a devenit noul „da”, „da-”ul pasiv-agresiv, un fel de „da', de unde”.
Un OK aruncat sec - ca răspuns rece și solitar la o afirmație sau întrebare, neurmat de alte cuvinte (cuvinte adevărate, nu prescurtări comode, onomatopeice, cum este acest OK) - înseamnă, de fapt, NU!
Mai rău de-atât, OK ar putea însemna orice... Oricât aș ține eu la echivoc în scop de glumă, oricât aș cultiva elipsa în scriere și ambiguitatea lexicului (cu care-mi place să mă joc), atunci când e vorba despre ceva serios, un OK prefăcut neutru sau fals aprobator nu mă satisface!
Mă face nervos, pentru că-mi confirmă, cum spuneam, un acord silit (dat contre coeur) ori un dezacord ascuns în lașitate, meschina nevoie de răzbunare printr-o maimuțăreală echivocă, fluturată ostil (M. Chivu, Iulia Gorzo si BAS ar fi scris la modul ostil).
OK este realmente ostilitate, dezamăgire, neputința de a rosti un NU clar, este refuzul de a dezbate contraargumentând, de a negocia, întâlnindu-ne la mijlocul distanței dintre noi.
E atâta zgomot pe stradă încât nu pot auzi dacă se apropie sau nu furtuna (ce tot stă să-nceapă de câteva ore)! Larmă sterilă, de oameni mulțumiți cu ei înșiși. Zero, conexiunea mea cu natura în orașul ăsta. Am pierdut demult semnele după care-i puteam ghici altădată ritmurile și capriciile. Nu, nu le-am pierdut - ele au devenit de necitit.
Mi-ar fi îndeajuns o curte mică, închisă asupra mea, cu multă vegetație forțându-i limitele, ca să pot restabili contactul cu cosmosul copilăriei mele (acum - departe, străin).
Să studiez ramurile, să pot consulta periodic cerul, să notez în gând circulația aerului, direcția norilor, apariția mugurilor, să percep întorcând obrazul venirea sigură a primăverii, intrarea în toamnă, o seară lungă și caldă, o zi de iarnă neobișnuit de caldă, adică o sărbătoare a vieții, o promisiune în plină împietrire.
Zile întregi par amurguri nesfârșite. Ieși din casă îmbrăcat ca pentru potop, dar constați că-i, de fapt, senin și doar cerul era murdar, îngust și mai departe decât îl știusem.
Deși prețioasă și-n forma ei embrionară, libertatea nu există cât timp nu este consumată. Consumând-o nesăbuit, devii magnet pentru pedeapsă și sfârșești prin a ți-o pierde. Libertatea (ca în cazul relației interumane) o trăiești, nu o teoretizezi sau utopizezi. Doar trăind-o ea supraviețuiește în faptele mele, este perpetuată prin îndrăzneala mea de a-mi „lua” diverse, mici, libertăți.
Libertatea nu respiră zăcând închisă într-o carte sau într-o conversație pe whatsapp.
Proust nu-i doar o lectură „aleasă” și, pe mari întinderi, o operă din care să-ți vină pofta de a extrage masiv citate. E și-un exercițiu de răbdare, când enormă-i tentația de a „mătura” fotografii (cu locuri & persoane în care în veci nu vei ajunge) pe ecranul telefonului sau de a urmări un film „înălbitor de vise”.
Să stau să despic în părțile-i componente fraza lui Proust, să-i urmăresc ideile cu lupa acoperindu-mi un ochi ce nu-și permite nici să clipească de teamă că le va pierde, din nou, șirul.
Opera magna a lui Proust este (cum se englezește astăzi) despre cel ce-o citește, nu despre ce se „întâmplă” acolo, nici autobiografia ficționalizată a autorului.
E simplu: dacă vreau să-mi treacă mai repede o iritație alergică a pielii, dacă vreau să mai amân puțin mania de a verifica, ceas de ceas, starea vremii prognozată pentru următorul weekend, dacă vreau să-mi abat gândurile de la ceea ce urmează să fac mâine la muncă și cum voi întâmpina încercările și oamenii zilei de mâine - citesc Proust.
Citind Proust, cu toate că nu-l iubesc la nebunie pe Proust, îmi ung cu balsam stima de sine, mă fortific, îmi tonific mintea, pun la încercare inteligența, nu simt imboldul de a vorbi altcuiva despre lectura lui, despre cât de greu e să-l parcurgi și care-s tehnicile de a îndepărta ispita abandonului.
Sunt conștient, pentru mine însumi, (și-mi spun singur) că uite, citesc Proust, or asta mă face mai încrezător, îmi dă sentimentul unei superiorități neostentative ce-mi folosește apoi să nu cad prea jos când nu mi-e bine sau în dățile în care mă simt (sau chiar sunt) contestat. Ori impostor.
Nu-mi pot imagina decât cu imprecizie care o fi fost atitudinea afectivă a lui Proust față de Verdurin-i ca personaje ale romanului Timpului pierdut. Multă vreme, am trăit cu convingerea că Verdurinii locuiau și primeau în salonul lor mediocru situat undeva la țară. Acum mi se pare că se aflau, tot timpul ăsta, în Paris. Nu cred să se fi mutat de la precedenta mea lectură... Proust poate fi foarte contradictoriu în relatările lui, dar nu așa ne este și memoria?
Ori poate să fi avut și o reședință de vară, la țară? Și de acolo, incertitudinea mea.
În orice caz, aceeași impresie stânjenitoare când recitesc prezentarea minuțios-clinică a micului clan verdurinian - parveniți cu ifose, care țin un pseudo-salon unde invită oameni șantajabili emoțional
