Locuri părăsite

Creațiune, greșeală, iubire, iertare. Religia creștină, frivol rezumată.

Unde iertarea este echivalentul veșniciei, sau calea către aceasta. O mică și îngăduită (îmi fie) metonimie.

Unde iubire = credință. Ori, rearanjat: creație, iubire, greșeală, iertare.

Toate cele patru sunt întrepătrunse și, ca urmare, interdependente - ușor de grupat în perechi de câte două.

Așadar, grupați-le: iubire + iertare merg minunat împreună. Iubirea iartă totul. Când nu mai iartă,  înseamnă că nu mai este.

Creație + greșeală. A crea implică a greși (Creația este - vădit și poate că voit - imperfectă, perfectibilă), apoi - creația în sine greșește, comite propriile greșeli, e supusă greșelii (pentru că-i imperfectă).

Între creație și iertare se strecoară obligatoria (bine primita) căință. Iertarea alunecă și se instalează mai ușor într-un suflet rănit ce dă ascultare unei păreri de rău. Penitența prin recunoașterea răului făcut. Recunoașterea înseamnă mai mult decât o simplă ori elaborată, convențională, formulă de scuză.

Cu atât mai nobile, căința & iertarea arătate fără a fi fost cerute!

Uneori, a te reîntoarce este suficient pentru a fi iertat. Să te întorci fără proces, fără judecată, fără cuvinte. Intri și te așezi acolo unde obișnuiai să stai înainte. La locul tău. Îți reiei locul, ești la număr când se face apelul. Poți fi și singurul, poate fi și prea târziu. Posibil chiar să nu mai fie nimeni care să facă apelul. Să nu mai fi rămas nimeni pe când ai revenit (viața-i plină de locuri odată animate, acum pustii).

Tu tot te-ntorci.

rest

 Îmi aranjez un tuns și am senzația că mi-am programat întreg viitorul, de acum știu ce voi face tot restul vieții. Aici, scriind tot restul vieții, cu toate că glumeam, am avut o ezitare superstițioasă.

Tratând despre ora tunsului, luni la 8, m-am simțit ca un marinar care reușește într-un final să-și trântească ancora de fundul mării. Corabia i s-a liniștit, el se poate zgâi nestingherit în zare pentru a găsi o bucată de sol uscat și nemișcat pe care să-și întindă oasele.

Durere

 Mă durea capul nu mă lăsa să uit naibii nici o secundă unde cine și ce sunt nu puteam trânti capul pe spate ca să privesc liniștit cerul obscur străin poluat luminos să ascult neiritat zgomotele străine ale orașului limba lui străină mie goana mașinilor deloc rare deloc calme câini bufnițe supărate trăgând brazde de liniște deasupra noastră.

Aducerea aminte mă tulbură, încerc să n-o las să mă modifice în întregime, totuși, mă schimbă, mă face alt om, interzicându-mă, blocându-mă, ținându-mă prizonier în mine însumi, silindu-mă să inhib teritorii întinse din persoana (reală?) care sunt.

Amintirea - obstacolul ridicat de mine împotriva mea. Prin durerea de cap ies pe tușă, merg direct la vestiare. Dureri de cap, deochiuri de ouă, tentative de răpiri sufletești.

e o lipsă în lipsă

 Frumoasă-i întotdeauna vorbirea de după aceea, după ce distanța dintre voi a fost recucerită - scurtul interval în care temporara distanță pare că-i un câștig, garantând dorința ulterioară de a recăuta, regăsi, de a muri din nou de epuizare, sătui până-n pragul amuțitorului plictis.

Absența unei absențe

 Visez că trebuie să-l întâmpin pe Prințul Charles și pe cea care se dovedește a-i fi o mătușă, deși eu fusesem pregătit pentru venirea Reginei-Mame. Sarcina mea este să le cadorisesc niște discuri vinil cu Beatles și Stones.

Simt consistența deosebită a discurilor de colecție în mâna mea. Repet în minte complicatele formule de adresare, dar când se face clipa înfățișării mă surprind vorbind românește, apoi o cotesc brusc într-o engleză nesigură.

Reacția „regalilor” este de surpriză - simulată, desigur - politețe, zâmbete de protocol. Mici glume. Totul se fâsâie-n penibil ca în cele mai multe vise (ale mele).

Amintirea unei despărțiri ce-o să vină

Unele zile ploioase sunt ca niște despărțiri. Deosebirea-i că, comparând-o cu despărțirea, ploaia îți oferă un (prilejul unui) adăpost.

Sabatic

 Vacanță. Anxietate. Margini de hău de-a lungul cărora mă preumblu.

S-a întâmplat să-mi placă mai mult Purity a lui Franzen decât Corecții - premiată cu National Book Award.

O lectură-îngrășământ, în timpul căreia luam scurte pauze de reverie - gândeam, mă îndemna să-mi deapăn propriile amintiri, unele coincizând cu cele povestite de autor, puse-n seama personajului Wolf.

Vârsta la care descoperisem că, prin desen, îmi puteam inventa figuri și trupuri de femei, puber fiind (sau prepuber?), punându-le în gură câteodată replici obscene, vulgarități excitante, porcoșenii erectile.

Fascinația amenințătoare a genitalității.

anestezie

Mă doare fundul de când te cunosc, oare să aibă vreo legătură sau e doar bucuria de a-mi confirma lașitatea?

Care-i opusul anestezistului? Fiindcă eu aș fi acela. Trezitorul? Trezesc fără a deștepta. Dezmorțesc, topesc, fac să curgă fluide de mult coagulate, unele secate.

"Îmi place poezia ta"

Darul de a mă extrage din real, de a face insulă în jur, șanț ficțional de apărare umplut cu crocodili din cărți, percepând senzorial fiecare minut fără a socoti însă trecerea pe ceas a timpului.

Gura căscată, intră musca, și privirea ca de M. Monroe cu retard, ochi frumoși, meritați, multă prostie în ei, puțini purici la locul de muncă cel nou, musca în ochi, buză grea, privire haotică, nepricepere (pe ce lume sunt).

Vreau un dolar vechi de argint să mi-l pun la gât, salbă de-o monedă, comoară dezgropată. Oală ciobită, lut.

Imboldul tău de a mă cerceta din ochi, de parcă-i asta prima vedere, nu te-am mai văzut până azi, te absorb, mă odihnesc pe trăsăturile tale atât de bine știute, dar imposibil de recompus în minte; pe picioarele tale.

Umed, răcoros, moale. Cuprinzător, amânat. Exact așa cum am visat sărutul, privindu-te. Altfel, ce ar fi fost să fi murit uscată, nesărutată!

Poezia mea!

fuckapesta

 Am văzut astăzi muieri tranzacționând în hoardă emoții, unele false, altele reale, toate exagerate. Muieri cocoțate pe spinarea morții ca să smulgă un strop de glorie personală. Afișarea unei suferințe mândre. Defilarea cu suferința la vedere. Mutre sumbre ce nu vor dura, nu mult, jumătate de zi. Toată lumea o să revină grabnic la vechile ocupații triviale și la chicotelile fără rost, ca-n orice birou plin de ratați (=oameni cu rate).

iaurt pe rană

Iese, lipa-lipa, de la ștrand. Ce roșie ești! Te-ai ars! Ea, lipa-lipa mai departe, acum cu un rânjet.

Eu trec, fâș, pe bicicletă, palmele mă ustură de la cât de strâns țin ghidonul, dezobișnuit. E vară, abia ce-am reînceput să mă folosesc de bicicletă.

Te-ai ars, și scena se mută pe terasa unui bar, la un pahar de băutură rece.

Apropiindu-mă de ea, îmi imaginez, secunde, cum îi arunc un te-ai ars, dar până să-i spun eu îmi și aud vorbele rostite din afara mea, spuse de altul. Totul se termină cu un zâmbet stânjenit, dar sincer, de acceptare.

mitul personal al verii

S-ar putea ca adorația verii să fie, în cazul meu, o nostalgie a dezlănțuirii și să n-aibă legătură nemijlocită cu anotimpul în sine, ci cu isprăvile mele din timpul mai multor veri demult trecute.

Parfurmurile tari ale verii, sudoarea adunată-n umbra depresiunilor tale, soarele, liniștea din bâzâitul sâcâitor al insectelor, nopțile prelungite, petrecute și nu dormite - toate acestea sunt, de fapt, vara mea, tânjită și irepetabilă (la magnitudinea aceea). Mă invoc pe mine, așa cum eram atunci, mi-e dor de acel eu. Dorul de mine e iubirea de vară. Aștept de la (fiecare) vară să mă redea mie. Să depună vara toată munca în locul meu - munca de a mă regăsi.

Lucrurile semnificative se petreceau vara. Ceasurile cădeau în gol, timpul era neputincios - dilatare, nepăsare sau „păsare” disproporționată.

Astăzi, nu fac nimic din vară, odată instalată-n drepturi. Mă limitez la obișnuitul a privi. Dureroasa privire.

Nimic mitologic în relația mea cu vara, atâta că distanța temporală tot mai mare față de acele veri le amplifică acestora pentru mine însemnătatea. Poate să fie implicată, cel mult, una dintre mitologiile personale - cum ar fi eterna reîntoarcere la Cluj. Eul meu de Cluj. Clujul arșițelor asurzitoare.

Eul meu de vara e, de pe-acuma, dus. Acel eu fără reguli și negrevat de conștiință, amoral, atemporal, totuși incapabil să călătorească în timp. Îl păstrez numai în amintire.

Verile vacanțelor, verile de lipsuri, verile îndrăgostirilor prostești, fulgerătoare - acum le privesc cu nostalgie și le îngădui să se înscrie, arhivistic, în mitologia personală de care pomeneam.

Înfrângeri și tânjiri. Examene. Despărțiri. Minciuni, evaziuni. Rugăminți și rugăciuni. Mantre obsesive. Insomnii lucide.

Un dor mai degrabă tembel. Nimic „idilic”. Posibil ca doar inconștiența mea de atunci să fie ceva ce acum mi s-ar putea năzări drept „idilic”.