„Am învățat și gustul amar al după-amiezelor de duminică, marcând apropierea absenței, și nimic nu-mi poate șterge senzația aceea de crepuscul definitiv, întrucât copilăria nu moare dintr-o dată, ci în fiecare după-amiază de duminică, pe parcursul întregii vieți.”
„Are o expresie stupidă, așa cum au aproape toți, e curios cum chipul se adaptează creierului și adoptă idioțenia ideilor și slăbiciunea spiritului.”
Gustavo Dessal - Operațiunea Afrodita și alte povestiri
În numai o zi, în decursul unei zile, m-au contactat trei oameni cu care crezusem că n-am să mai vorbesc vreodată. Cu o prezență de spirit de ultim moment, am găsit priceperea să mă fac de folos fiecăruia într-un oarecare fel.
Exagerez, desigur, importanța acestor regăsiri, dar m-am simțit ca mântuit. Oamenii aceia îmi stăteau pe conștiință (există în mintea mea o „insulă” populată masiv cu astfel de oameni care-mi stau...). Tăcerea lor. Absența îndelungată a semnalelor mele către ei. Tăcerea lor mă acuză - ar fi o formulare completă a enunțului început mai sus.
Mai târziu: frumusețea (omenească) expusă public chiar este insultătoare! E o calomnie.
Poza corporală mi-e aceea a unui om înalt, de peste 1,90 m, care nu se pricepe să dea o întrebuințare anume trupului său, nu știe să umple (ocupe) spațiul ce i se alocă, oriunde ar intra și oriunde s-ar afla, comportându-se prin gestica și mimica lui ca și când ar fi o scuză, o cerere de iertăciune, un intrus, un nechemat, omul-scuză. Sunt o scuză ce nu primește iertăciune.
Percepția mea despre „sine” e aceea a unei matahale osoase care trebuie să se aplece în momentul în care pătrunde într-o încăpere. Am mereu aerul omului sosit prea târziu, rămas fără scaun și, deci, fără loc la masă.
Sunt personajul treaz al unei petreceri în care toată lumea a apuca deja să se pilească. Sunt un semn de întrebare căzut din stilou la capătul unei fraze lungi și dezlânate. Un dezacord, o virgulă între subiect și predicat.
Postura trupului înmagazinează (și-apoi redă „coregrafic”) toate veacurile de suferință, toate momentele traumatice. Mi s-a dat de știre de atâtea ori că sunt crispat, ori am fost întrebat, fără rost, de ce sunt așa crispat... Dar nu sunt tot timpul conștient de felul cum stau, de ceea ce simt, de încordarea mea înnăscută. Tot ce-am încasat, loviturile premature, contactul precoce cu disfuncționalitatea maritală a cuplului primordial s-au dus în trup, în oase, în mimică, în mușchi. Postura mea caracteristică: submisiune, împuținare, expectanța unui dezastru iminent, tensiunea unui câine ce așteaptă lovitura de cizmă.
Încă o crimă „pasională” (cum se numeau pe vremuri), de data asta la Oradea. Un dobitoc își împușcă mortal, din gelozie, fosta iubită! Omenirea - atât de avansată tehnologic și atât de incapabilă să acepte - și astăzi - decepția amoroasă, ruptura, părăsirea, încheierea (firească sau nu a) unei relații.
Da, știu: obișnuința, dragostea, fuziunea & simbioza parazitară, visuri și planuri comune, realiste sau fantasmagorice; majoritatea - proiecții, dorințe greu de împlinit de partener/ă (mai ales atunci când fericirea ta depinde într-o prea mare măsură numai și numai de el/ea), dar asta nu le oprește să se manifeste, să se perpetueze, să se amplifice chiar; comoditate, închistare, orbire cu premeditare, decuparea chirurgicală a exteriorului (și a orice ar putea fi de natură să te aducă înapoi, cu picioarele pe sol), predilecția pentru traiul confortabil - în găoace, în dependența de celălalt, lăsându-te total decerebrat de el/ea, lăsându-te în voia lui/ei până la depersonalizarea ultimă.
Nu îndurăm să fim părăsiți. Retoric, ce ne-o fi, oare, mai dificil de îndurat: propria suferință ori, mai degrabă, faptul că el/ea ar putea trăi bine-merci fără mine? Ce ne doare mai tare? Evident, intuim care-i răspunsul.
Petrece 20% din film în picioarele goale cu-o cămașă subțire de jeans descheiată neglijent peste piept dres de baie de un roșu fără dubiu urâțică și atrăgătoare în aceeași măsură coapse netede și încordate ca pielea de pe tobă iar degetele picioarelor desculțe aliniate într-o orânduială soldățească descrescătoare sunt ale ei le știe folosi după plac le vorbește seara în baie unde le spală unul câte unul de îi lucesc lustruite așa cum se cuvine.
Cioran: „E destinul meu să nu mă împlinesc decât pe jumătate. Totul în mine e ciuntit: felul de-a fi, ca și felul de a scrie. Un om din fragmente.”
Mecanic(itate)a mișcărilor, odată atinsă secătuirea, epuizarea. Se poate numi și a-ți face datoria. Mi-ai servit, îți servesc.
Bocetele înmormântării și insultele (țipate-n obraz ale) despărțirii - ambele marchează începutul doliului, obligația asumată aproape public de a-l purta până la capăt (capătul durerii insuportabile; punctul din care durerea devine apoi, treptat, suportabilă, un bun - și surd - tovarăș cotidian).
Doliul (după un dispărut de pe lume sau după cel plecat de bună voie din viața ta) = o modalitate de a încerca să-ți garantezi că ce a fost nu maj revine. Pui cruce repetării istoriei personale (sau, cel puțin, asta vrei). Și cum procedezi? Începi să venerezi ceea ce e mort, ca să te asiguri că rămâne așa mort cum e, că nu ți se va mai strecura, „alterând-o”, înapoi în viața ce-și urmează cursul.
