Smurdării

Secretul e ca tu, dispecer de serviciu - în diverse situații (cu potențial) de urgență - să nu dai drumul niciodată la toate mașinile SMURD simultan. Să zicem, trei deodată.

Pentru un efect dramatic, e indicat să le slobozești câte una la două-cinci minute, cât să menții continuitatea zgomotului urban. Orașul nu trebuie să aibă în veci parte de liniște.

Casa melcului turbat

În casa unor melci, melc şi melciţă, gândurile de drum lung trebuie că se nasc în spirală - un fel de forma mentis dată de vârtecuşul domol înscris în cochilie. Drumul unui melc este aşternut, mai mult decât al oricărei alte vietăţi, sub semnul de neîncălcat al unei linii curbe care, nu se ştie clar, se apropie sau se depărtează de Centru. De aici, senzaţia de ezitare, de stagnare. E ca treaba cu paharul plin sau gol pe jumătate - fiecare suflet aşa cum îl vede. Nimeni nu ştie, însă, într-adevăr, cât de mult aleargă melcii la viaţa lor. Lipiţi, mucoşi, cu ferestrele cochiliei larg deschise.

Le mangeur d'hommes

Un alt Sf Nicolae s-a dus! Lae, Nico, Nichi, Nick.

Nevoia de a-ți ști „lucrurile” aranjate înainte de finalul anului. Presiunea tâmpită pe care sărbătorile o pun pe noi: de a petrece, de a petrece musai împreună cu cineva, de a nu fi singuri. Singur.

Altfel, ce să mai poți „aranja”? Dacă anul a decurs prost, o cosmetizare last minute - de fațadă, făcută-n fugă, un machiaj asimetric, zugrăvit în grabă pe chip, ca atunci când decizi cu-o oră înainte să participi, totuși, la un party pe care, mai întâi, dintr-un prim impuls sănătos, l-ai respins - la ce ar ajuta? Ar putea asta să dea o altă formă, prin prelucrare la rece, adevărului? Ar putea asta să-ndulcească minciuna?

Apăsați de anul ce agonizează, anul pe ducă. Grijile, agitația, perfecționismul cadorisirii, al reintegrării în familie. În social. Niște ticuri. Sughițuri. Sughițul de a petrece. Zugrăveală peste fisuri.

În crucea anului - tensiuni, certuri, inventarul neîmplinirilor, al amânărilor. De aici, un avânt al cererii pentru povești, iarna. Realitatea, lumina puțină a zilei  - prea crude, prea nude. Ca la interogatoriu. Aruncat sinucigaș în brațele adevărului, nu prea ai de ales - te salvezi sau dispari.

Un an întreg fugim de adevăr, ascunzându-ne în frunzișul bogat, verde & uscat, pierduți în inflorescențe, camuflați de umbrele mișcătoare, înșelătoare ale unui parc, ne topim nesiliți de nimeni, unu-n altul, în căldura încăperii iluminate chior. După care, vine iarna, contabila rece & severă, spulberând tot edificiul de iluzii de peste an.

Socoteli intime

Hai că luna asta am urnit (isprăvindu-le) niște volume pe care le târăsc de un an: mutat după mine de pe noptieră pe pat, de pe pat pe biroul de acasă, când șterg praful - sau înapoi în raft, când le abandonez, amân.

Obosit, adorm în mai multe fâșii de somn scurt, în timp ce păruiesc pisica, alergând-o prin casă, uitând cine e, uitând că nu sunt eu, nu ești tu. Nu-i cald, dar e însorit. E duminică, dar nu-i vacanță, deci cum aș scăpa de senzația asta de: „gata, mâine”?

„Gata, mâine”, și-mi închipui fața ei de orangutan alfa, ochii mari, bovini, însă nu și inocenți. Și întrebările interminabile, de psihopată, ce-mi tulbură râvna către liniște. Îmi suflă neostenit în ceafă, în ciorba de burtă.

Am trăit, acum 30+ de ani, normalitatea pâinii scoase din cuptor. Din cuptorul casei, nu al „fabricii” (de pâine).

A. Solomon, Demonul amiezii: „Suferința psihică profundă are însemnătate pentru condiția umană. Cred că funcția ei cea mai importantă este formarea iubirii. Dacă n-am suferi destule pierderi ca să ne temem de ele, n-am putea să iubim intens. Trăirea iubirii încorporează tristețea în intensitatea și amplitudinea ei.”

Atâtea însemnări despre presupusa origine a iubirii pe care le-am publicat pe blogul ăsta... Într-un număr considerabil dintre ele mă apropii de concluzia lui Solomon - fără să fi găsit, ca el, inspirația de a formula atât de „definitiv” - cum că iubirea ar fi, de fapt, teama de (o) pierdere și de suferința aferentă ei. Anticiparea anxioasă a unei pierderi care a mai avut loc (nu m-aș teme că te pierd, dacă n-aș mai fi - nu te-aș mai fi - pierdut înainte). Printr-o contorsiune psihică misterioasă, teama asta ne dopează și ne face să ne îndrăgostim (mai tare și mai bolnăvicios).

Și tot Andrew Solomon: „Poate că anticiparea suferinței psihice este vitală pentru formarea atașamentelor emoționale. Contemplarea pierderii este ceea ce ne face să ne ținem strâns de ceea ce avem. Dacă n-am simți disperare după pierderea cuiva, am cheltui cu acea persoană timp și energie emoțională doar atâta cât e plăcut s-o facem, nici o clipă mai mult.”

Festivalul literar (mai ales coregrafic)

Cu privire la rostul (pe care eu încă nu-l văd al) unui festival de literatură, gândesc alături de Proust că „pe scriitori nu trebuie să-i cunoști decât din cărțile lor” (La umbra fetelor în floare).

Pe Radu Vancu l-am „cunoscut” când și-a lansat Transparența, la Humanitas - Timișoara. Radu Vancu, cu felul său histrionic de a cuvânta, m-a sedus. Cartea lui, nu! În ciuda eforturilor depuse ca să trec, în căutarea „filonului”, de jumătatea numărului total de pagini.

Ca urmare, întreb: cui folosește întâlnirea cu scriitorii? Probabil că mai cu seamă literatelor ațâțate, cu suflet isteric-virginal, captive într-un labirintic dix-neuvième siècle emoțional. Orice carte-i mai frumoasă, nu-i așa, odată ce i-ai privit autorul în ochi. Mai mult, un autor ce ți-a adresat direct, cândva, prețiosu-i cuvânt ești mai înclinată să crezi, cu creierul tău mic, resituat inghinal, că produce numai capodopere.