Socoteli intime

Hai că luna asta am urnit (isprăvindu-le) niște volume pe care le târăsc de un an: mutat după mine de pe noptieră pe pat, de pe pat pe biroul de acasă, când șterg praful - sau înapoi în raft, când le abandonez, amân.

Obosit, adorm în mai multe fâșii de somn scurt, în timp ce păruiesc pisica, alergând-o prin casă, uitând cine e, uitând că nu sunt eu, nu ești tu. Nu-i cald, dar e însorit. E duminică, dar nu-i vacanță, deci cum aș scăpa de senzația asta de: „gata, mâine”?

„Gata, mâine”, și-mi închipui fața ei de orangutan alfa, ochii mari, bovini, însă nu și inocenți. Și întrebările interminabile, de psihopată, ce-mi tulbură râvna către liniște. Îmi suflă neostenit în ceafă, în ciorba de burtă.

Am trăit, acum 30+ de ani, normalitatea pâinii scoase din cuptor. Din cuptorul casei, nu al „fabricii” (de pâine).

A. Solomon, Demonul amiezii: „Suferința psihică profundă are însemnătate pentru condiția umană. Cred că funcția ei cea mai importantă este formarea iubirii. Dacă n-am suferi destule pierderi ca să ne temem de ele, n-am putea să iubim intens. Trăirea iubirii încorporează tristețea în intensitatea și amplitudinea ei.”

Atâtea însemnări despre presupusa origine a iubirii pe care le-am publicat pe blogul ăsta... Într-un număr considerabil dintre ele mă apropii de concluzia lui Solomon - fără să fi găsit, ca el, inspirația de a formula atât de „definitiv” - cum că iubirea ar fi, de fapt, teama de (o) pierdere și de suferința aferentă ei. Anticiparea anxioasă a unei pierderi care a mai avut loc (nu m-aș teme că te pierd, dacă n-aș mai fi - nu te-aș mai fi - pierdut înainte). Printr-o contorsiune psihică misterioasă, teama asta ne dopează și ne face să ne îndrăgostim (mai tare și mai bolnăvicios).

Și tot Andrew Solomon: „Poate că anticiparea suferinței psihice este vitală pentru formarea atașamentelor emoționale. Contemplarea pierderii este ceea ce ne face să ne ținem strâns de ceea ce avem. Dacă n-am simți disperare după pierderea cuiva, am cheltui cu acea persoană timp și energie emoțională doar atâta cât e plăcut s-o facem, nici o clipă mai mult.”