Raftul pisicii

Sunt cel puțin două lucruri importante pe care Denisa Comănescu-pisici de la Humanitas pare să fi uitat să le facă:

1. Să încheie trilogia lui Richard Ford, din care două romane sunt publicate în românește - Cronicarul sportiv, Ziua Independenței, cu traducerea (abandonată, neplănuită vreodată?) a ultimei cărți din serie: The Lay of the Land.

2. Să retipărească seria Rabbit a lui Updike.

Mai bine ar binevoi Humanitas să reediteze marile cărți, decât să lanseze volume mediocre cu subiecte patetice (în speranța că „vor vinde”), ruși scăpătați și supraevaluați doar în virtutea numelui lor rusesc, disproporționat de multe cărți de memorii & jurnale scrise la comandă ale unor celebrități băștinașe încă tinere, încă în viață (Vancu, Cărtărescu) etc. Bine că nu le fac ăstora și busturi.

Dartotuși

Întotdeauna m-am întrebat în ce fel decid cei care-l folosesc pe „dar totuși” ca, la răstimpuri, să-l folosească numai pe „dar”... Aș vrea să pot pătrunde în mintea lor clișeizată și să asist la nașterea procesului ăstuia.

Oare există, pentru ăștia, un „superlativ” al conjuncției adversative „dar”. Și acest superlativ se construiește împreună cu „totuși”? Căci așa pare: lui „dar totuși”, cei care-l folosesc obsesiv-compulsiv îi conferă grad absolut. E un „dar” absolut, de neîntrecut, mai adversativ ca oricând și ca oriunde.

Radu Paraschivescu (pe el îl veți crede mai cu entuziasm decât pe mine, pentru că “e de la Humanitas”, dă bine să fii de acord cu cineva “de la Humanitas”, iar R.P. e bine cunoscut, bine școlit, mai e și amuzant): „Primul dintre aceste pleonasme tolerate (şi pe care vă propun să nu le mai tolerăm) este „dar totuşi". Indiferent dacă aceste două cuvinte stau unul lângă altul în frază sau sunt despărţite de şase, şapte sau opt cuvinte, prezenţa lor în acelaşi enunţ este o eroare. Cu alte cuvinte, putem spune „Am jucat bine, dar am pierdut" sau „Am jucat bine, totuşi am pierdut", însă e incorect să spunem „Am jucat bine, dar totuşi am pierdut".

alș despre „cași”

„Sînt oameni ca tine şi ca mine. Oameni obişnuiţi. Nimic spectaculos. Asta, pînă deschid gura. Imaginaţi-vă un distins dirijor care, între partea a treia şi a patra a unei simfonii, cînd lumea din sală a uitat să se foiască şi să tuşească, trage un pîrţ. Sau imaginaţi-vă o cucoană bine, toată-n Chanel, care începe să rîdă – şi are toţi dinţii-mbrăcaţi în viplă. Asta, pentru impresia artistică. 

Tehnic, este un mister. Logic, este un nonsens. Genealogic, se pierde în negura ultimilor ani ai tranziţiei. Geografic, se pare că vine din Ardeal – dar este o simplă presupunere (grevată de rasism). Cert – şi empiric – este doar că cei care uzează & abuzează de „ca şi“ în loc de „ca“ există, sînt printre noi, oameni ca (şi?) oricare, n-au nimic deosebit. Alibiul lor este că cacofoniile există şi ele, şi sînt ceva nasol. Ei bine, uite o veste naşpa pentru ei: cacofoniile pot fi nasoale, dar şi mai nasoale sînt încercările de-a le evita atunci cînd ele nu sînt! 

Ca să spui „ca şi om“, trebuie să ai o părere într-adevăr foarte proastă despre omenire, în general şi omul care eşti, în particular – sau să-l/să-i confunzi cu ceea ce, în jargonul internetic, urmează inevitabil după yahoo., hotmail., pcnet., fx. etc. 

Ca „şi“ spaţiu, Internetul suportă multe – dovadă şi transformarea lui „ca“ în „k“. Ca „şi“ obiect, şi computerul suportă orice – nu degeaba scriu acum ceea ce scriu. Dar ca şi omul (sau Omul) să suporte ceea ce pare să fi devenit noul tic lexical („deci“ e deja fumat…) al românului recent, este totuşi prea mult. Nu de alta, dar mîine-poimîine s-ar putea să ne trezim cu „biserica şi catolică“, „Ion Luca şi Caragiale“ ş.a.m.d. 

Ce se ascunde – căci nimic nu este întîmplător în limbaj – în spatele acestei „caşialmale“? La un nivel de suprafaţă, acelaşi impuls care-i face pe unii să ţină mîna căuş peste gură atunci cînd se scobesc între dinţi şi pe unele să spună „plovăr“ în loc de „pulover“: o căutare (acolo unde nu e) a „eleganţei“. La un nivel mai profund – probabil –, un prost raport cu fecalitatea: o „miroşi“ peste tot şi, terifiat de gîndul că aceasta ar putea deborda de oriunde, încerci s-o conţii... 

„Ca şi“-ul este totalitarismul autoamăgitor de extracţie freudiană. Este semnul revelator al unei refulări exprimate prin viol lexical. Este cenzura care te dă de gol: vorbeşti „cu perdea“, numai că perdeaua este transparentă. Nu văd decît o soluţie: repetarea, pînă la saţietate, a propoziţiei „caca is cool“. Iar cînd nu va mai fi cool, va rămîne ce-a fost, şi chiar mai mult decît atît – profund necesară.” 

(Ca și - text de Alex. Leo Șerban, apărut în Dilema veche, nr. 1, 16 ianuarie 2004)

Copil minune

Copilul îmi repară bicicleta timp în care emite considerații docte de om mare despre chestiuni astronomice, fizică, mecanică, e fascinat de mecanisme în general, ca Louis XVI. Simt nevoia să mă fac mic înaintea lui. Aceeași partitură de minunare pe care o afișez & o detest atât de mult la mine, pentru că e jucată. Îi admir sincer, totuși, și-i respect pe cei care se pricep să schimbe un bec fără să se curenteze, o priză fără să-și vâre degetele-n ea, o țeavă la baie. 

Câteodată, am impresia că singurul meu cititor de gânduri e inginerul ăla mereu beat, nimerit în oraș de cine știe unde. Orașul de la poalele dealului ce nu-i poartă numele.

Feluri de a pleca - a rămâne, fără virgule

Stau „fericit” acasă, citesc presa franceză de anul trecut în ritmul tumultueux de o revistă pe zi. Îmi place să-mi sufoc neliniștile gândurile neavenite sub o avalanșă de știri franțuzești nesortate de toate genurile mai mult sau mai puțin captivante.

Mă simt răsfățat, bombardat cum sunt de apelurile prietenilor care mă invită la o bere pe banii mei.

Cheful cu virgine. Sacralitatea supremă. Una câte una, virginele își sacrifică podoaba de dragul intrării în lumea celor drepți, în rândul lumii. Înfigerea drapelului în teritoriile încă populate cu leones.

În numeroase dăți, cuvintele nerostite la vremea potrivită se apropie de mine în pâlcuri bine organizate, mă împresoară și mă hăituiesc fără milă. Am așa un déjà lu acum.

Holera în vremea dragostei

„Pentru el, a fost cotlonul cel mai adăpostit din golful bătrâneții. După atâția ani de amoruri calculate, gustul searbăd al inocenței avea farmecul unei perversiuni regeneratoare.”

„Îi plăcea așa cum era și a început s-o iubească pentru că era așa cum era, cu febrilitatea voluptății crepusculare.” (Dragostea în vremea holerei, RAO, trad. Sarmiza Leahu) 

Nimic nu înseamnă nimic. Negația absolută

Dialog între doi, bărbat și femeie:

El: mulțumesc că exiști!

Ea: cu plăcere.

Își lăsă capul aproape bălai pe umărul bărbatului, nu răzbătea până la ea nici cel mai mic zvâcnet din furia îndoielilor care-i mâncau lui sufletul. Puțin câte puțin, dragostea lor pălea, umbrită de neobișnuita frumusețe a femeii.

Urgența ei de a flirta, de a se lăsa neîntârziat cucerită, oriunde ar merge. Nu de oricine, orișicât. Dar neîntârziat.

Am abandonat un nou roman, de data asta o apariție a ed. Casa Cărții de Știință, tradus-masacrat de Simona Schouten.

Indigo

Nespus de cald. Noaptea trecută - cerul de cerneală, indigo, uluitor de albi norii alergau în turmă în jurul Lunii aproape pline. Bucuria de a mă fi aflat în clipa aia pe stradă și de a fi văzut norii și cerul indigo luminate până departe de Luna mai mândră ca oricând.

Aș vrea să pot produce fraze și-n absența unor stimuli: televizorul, strada, ziarul, cartea. Să mă scriu pe mine așa cum sunt. Reziliez abonamentul tv, încep cu asta.

Sunt grase, scunde, urâțele (dar nu prea), deșelate, complexate ori, simplu, părăsite. Majoritatea au mici defecte fizice sau sunt apariții șterse. Însă au și-un cu totul ieșit din comun dar al vorbirii, al conversației pe care au flerul să n-o lase să moară. Acolo unde atractivitatea lipsește (sau e insuficientă), se nasc & dezvoltă însușiri compensatorii, cum ar fi arta conversației, vorba de duh etc. Sunt fete care te pot fermeca numai dacă au timpul de partea lor, ca aliat. Personalități aparte, modelate de mâna pricepută a frustrării - artistă inegalabilă, frustrarea! Sculptează caractere cu o îndemânare nemaivăzută. Dă culoare și savoare celor, altfel, neinteresanți.

Debit

E-o strânsă legătură între afluența de tristeți și producția de cuvinte. Despre cele vesele, e mai ușor să zâmbești în liniște. Zâmbetul interior amorțește șirul gândurilor &, implicit, scrisul. O poveste de dragoste, până la un punct, fericită e mai lesne de depănat când se încheie tragic - dezlânat sau liniar, nu importă cum decurge actul depănării. 

Tragicul te absoarbe înapoi în real și-ți pune la îndemână vocabularul. Tristețea - victimă facilă, lesne de amăgit, a cuvintelor. Fericirea tace mai departe. Vine greu de conceput că fericirea ar fi mai discretă decât tristețea, dar este. Omul cu adevărat fericit - foarte puțini, câți or fi - trăiește discret, în sucul său. Nefericiții au tendința apocaliptică de a-i atrage în siajul lor și pe ceilalți. Fericirea și nefericirea altuia ne rămân, deopotrivă, de neînțeles, de neîmpărtășit. Cele două se trăiesc în strictă singurătate.

j'en ai marre du mal

Să plouă - proaspăt, întins, molcom. Foșnetul ca de pădure, îmblânzind urbanul.

A. Gide, Jurnal (intuiție perfectă, de psihanalist): „Durere de cap, un fel de paravan între mine și gânduri.”

Propețime, afară. Flori căzute care, totuși, nu întristează la fel de mult ca frunzele uscate, căzând toamna. Împestrițează trotuarul cu albeața lor vie. Și aerul ce te umple și te primește. Și mașinile, mai lesne de ignorat.

Orașul și câinii lui Vargas Llosa e un Roman! Gras, gros, greu, frumos, intens, scormonitor.

Aș trăi la țară, în Italia, într-o farfurie de paste cu sos roșu. Vecin cu un pahar de vin. Într-un boschet de lauri. M-aș muta sub un măslin, aș șopti pe limba lui. Aș învăța limba fără vârstă a măslinilor, Trântit pe jos, lângă trunchiul lui contorsionat. Aerul nemișcat. Toată Italia - un mal de mare! J'en ai marre du mal.

Scriu cu stiloul, îi ascult drumul răgușit pe hârtie. Admir cerneala uscată frumos a cuvintelor. Piscurile inimitabile ale literelor. E magic. E ca și cum m-aș semna în alb, în neștire. Îmi dă o plăcere egolatră, chioară, nestăpânită. De care nu mă rușinez.