Întotdeauna m-am întrebat în ce fel decid cei care-l folosesc pe „dar totuși” ca, la răstimpuri, să-l folosească numai pe „dar”... Aș vrea să pot pătrunde în mintea lor clișeizată și să asist la nașterea procesului ăstuia.
Oare există, pentru ăștia, un „superlativ” al conjuncției adversative „dar”. Și acest superlativ se construiește împreună cu „totuși”? Căci așa pare: lui „dar totuși”, cei care-l folosesc obsesiv-compulsiv îi conferă grad absolut. E un „dar” absolut, de neîntrecut, mai adversativ ca oricând și ca oriunde.
Radu Paraschivescu (pe el îl veți crede mai cu entuziasm decât pe mine, pentru că “e de la Humanitas”, dă bine să fii de acord cu cineva “de la Humanitas”, iar R.P. e bine cunoscut, bine școlit, mai e și amuzant): „Primul dintre aceste pleonasme tolerate (şi pe care vă propun să nu le mai tolerăm) este „dar totuşi". Indiferent dacă aceste două cuvinte stau unul lângă altul în frază sau sunt despărţite de şase, şapte sau opt cuvinte, prezenţa lor în acelaşi enunţ este o eroare. Cu alte cuvinte, putem spune „Am jucat bine, dar am pierdut" sau „Am jucat bine, totuşi am pierdut", însă e incorect să spunem „Am jucat bine, dar totuşi am pierdut".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu