KOK

Am sorbit pofticios al patrulea volum din seria Lupta mea, epopeea hiperpersonală a lui Karl Ove Knausgård. Probabil că acest al patrulea a curs în mine, prin ochii & mintea mea, mai lin ca oricare din precedentele trei. O scriitură de cristal! Fiecare literă, la locul ei. Nici o îngăduință pentru sine. Nici o înfloritură. Nicio digresiune de pseudo-filosof, cum îi mai apucă pe unii romancieri demiurgici, cărora li se pare că știu dinainte totul, de la facerea lumii până-n prezent. Incorectitudine câtă-ncape.

Succesul enorm al lui KOK îmi devine oarecum explicabil. Totuși, Lupta mea nu-i pentru oricine. Domnișoarele țâfnoase, nevrotice, histrionii, bigoții, amatorii de îmbârligătură literară, esteții și pedanții n-au ce căuta cu romanele astea în mâini. Sau poate că succesul lui KOK e strâns legat de obișnuințele occidentale. Nu văd multe fete fosforizate de pe la noi, nici băieți binecrescuți mioritici, care să guste fără rețineri confesiunile incomode ale lui KOK. Văd schimonoseli de dezgust, în schimb, dezaprobare, spălături cu agheasmă post-lectură.

Luminătorii

Am abandonat Luminătorii (ed. ART) după 200 de pagini. Eleanor Catton s-a născut cu un secol și jumătate prea târziu pentru stilul pe care l-a ales ca să-și scrie cartea. Nu mai pot citi asemenea cărți, e obositor. Autorul știe totul despre personaje (având grijă să împărtășească și cu mine), totul este descris cu minuțiozitate, prea puține îi scapă, nu cumva să rămână ceva neexplicat. Emoții, chipuri, încăperi zugrăvite în cel mai mic și inutil detaliu. Coincidențe, vizite, uși deschise brusc, teatralitate, scene, intrări subite, leșinuri, Dostoievski resuscitat. Mare plictis.

Am depășit demult faza în care valoarea unei lecturi mi se părea că stă în stufoșenia textului. În stilistica bombastică, barocă. General vorbind, se știe, prefer americanii. La concurență acerbă cu spaniolii.

Îmi pare rău pentru timpul pierdut și pentru banii dați pe carte. Asta deja sună ca o litanie; de câte ori am scris-o? 

Încă un roman care-mi confirmă concluzia anterioară cum că Man Booker se acordă prea ușor. N-am citit încă un roman despre care să fi putut spune că a fost excepțional, dintre cele premiate cu Man Booker și traduse la noi. În opoziție, n-am citit nici un roman slab - dintre cele premiate cu National Book Award.

Mare păcat pentru traducerea nemaipomenit de bogată a doamnei Irina Negrea. Aș fi gata să afirm că traducerea e mai bună decât cartea.

Simbiotica

Există un tipar de comportament pervers (femeie sau bărbat, nu importă) prin care îl poți „invita” discret pe celălalt să se lege de tine, ca să fie (să fii) sigur că nu te „pierde”.

E suficient, de exemplu, să-i fixezi cu privirea mai des pe unii, pe stradă, în localuri, și s-o faci ostentativ, sub ochii partenerului. Să nu răspunzi prompt la telefon câteva zile, să răspunzi cu întârziere ori deloc, seara, la prânz - îți alegi o anumită parte a zilei și păstrezi o anumită consecvență, ca să pară că taman atunci ești prada unui program tainic ce scapă integral controlului partenerului.

Ieși cu prietenii, închide telefonul, uită de el prin poșete/serviete, ca apoi să juri că nu era semnal. Schimbă-ți subit gusturile (muzicale, cinematografice, gastro). Va veni la tine singur(ă), cu lesa-n gură și cu contractul de aservire în alb, gata de semnătură.

Bineînțeles că nu fac apologia unor atari metode - menite să conducă la o strânsă, patologică, interdependență. Nu sunt de acord cu nici un fel de aservire vopsită ipocrit în amor. Numai că, din păcate, așa se petrec lucrurile. Adesea.

E diferit(ă) doar intensitatea sau gradul de subtilitate a mesajului - mai mult sau mai puțin subliminal - prin care unul îl condiționează pe celălalt să-și dorească să se lege de bunăvoie.

Lene

„Greșesc cei care spun că trândăveala lungește zilele în mod insuportabil, pentru că e sigur că zilele celui care trândăvește sunt pline de divagații, sieste, lecturi, dialoguri cu interlocutori absenți, mici treburi făcute fără grabă tocmai pentru că nu sunt necesare, îngrijirea unei grădinițe, altoirea unui trandafir, plimbări fără țel, conversații aiurite, și, în cazul meu, audiții de lungi compoziții muzicale (...) care înădesc zorii cu apusul, fără ca ceasurile, fracționate în orare afectate cutărei sau cutărei activități, să se scurgă în șirul zilnic, cu monotonul program de obligații, îndatoriri, întâlniri și necazuri.”

Alejo Carpentier - Ritualul primăverii, trad. Dan Munteanu Colán

Mersul trenului

Fata mirosea a parfum de casă veche, a îngălbenire lentă, vanilie, naftalină și a cărți necitite, fărâmițate de dorul atingerii, a pat bine înăbușit într-un oarecare număr de somnuri împlinite.

Moaca pipoșă, cu dinți iepurini, a unguroaicelor pur sânge; sau aproape pur. Dacă aș scrie că părea „o sălbăticiune” - ar suna prea obișnuit, obosit, răsfolosit.

Parfumul purta într-însul o vagă undă de transpirație, îngreunându-i lovitura finală asupra nărilor. Mireasmă de dulapul bunicii: lavandă, nepurtare, stătut, bine păstrat - mereu pentru mai târziu. Bunica mic-burgheză din clasa mijlocie maghiară a Clujului.

Cizme din piele groasă de porc, aspră la privit, rudimentar desenate, în perfect contrast cu pielea netedă, fină, a osoasei unguroaice.

Picioarele nesfârșite indicau, întinse, puncte cardinale cu totul opuse direcției în care eu mă-ndreptam.

2666

Premiul pentru răbdarea de a fi trecut de primele două volume(?) ale “romanului” 2666 și de a nu fi abandonat (cum intenționasem) este volumul al treilea (respectiv, partea a cincea a cărții)! Cartea poate fi văzută și ca omagiu adus suprarealiștilor (nu realismului magic!), mai ales suprarealismului rusesc & teatrului absurdului.

Odată scuturându-te de rigiditatea de cititor de literatură “serioasă”, te lași pradă jocului practicat de Bolaño și obții niscaiva bucurie. Totul e fără sens. Totul poate avea sensuri multiple & contradictorii. Copertele “a patra” ce te amenință, storc lacrimi și te pregătesc pentru nu știu ce roman tragic, epopeic nu fac decât să te deruteze și să-ți aștearnă așteptări greșite din care nu scapi până ajungi la, cum spuneam, volumul al treilea (conform soluției de tipar aleasă de editura Univers).

O vară de uitat

Cine a plecat și n-o să se mai întoarcă. O vară ce-a existat numai în închipuirea mea, o vară fără oameni, depopulată. Au rămas din ea doar noaptea aceea sus pe malul apei căldura zilei picătura de apă pe care și-a lins-o atunci de pe umăr, colectând-o cu limba rozalie să nu se irosească.

Vârsta pe care nu mai sunt dispus să cred c-am avut-o vreodată, dorul pentru cineva care, într-un fel, mi-a murit așa cum mi-a murit tatăl, dar nu cu totul, a plecat, risipindu-se în zare ca atâția alții care-au plecat și pe care nu-i voi mai putea recupera în veci.

Pot pleca chiar și fără a mișca un deget. Sunt aici, dar nu mai sunt. Aș vrea să fiu acum acolo, dar nu pentru mult timp.

Ceva ce mă face să vreau să fug. Să mă refugiez în purgatoriul în care nu se iau hotărâri (de nici un fel). Unde se poate viețui fără angajamente. Unde ești iubit pentru ceea ce ești, nu pentru măsura în care te lași posedat, măsura în care accepți să intri în posesia exclusivă a cuiva.

Meniu conjugal

“- De ce nu faci mâncăruri care-mi plac? mă întreabă câteodată.
  - De ce nu-ți plac mâncărurile pe care le fac? îi răspund.” 

Lydia Davis - Defalcare. Aproape nici o amintire, ed. Vellant, 2016, trad. Luana Schidu