Luminătorii

Am abandonat Luminătorii (ed. ART) după 200 de pagini. Eleanor Catton s-a născut cu un secol și jumătate prea târziu pentru stilul pe care l-a ales ca să-și scrie cartea. Nu mai pot citi asemenea cărți, e obositor. Autorul știe totul despre personaje (având grijă să împărtășească și cu mine), totul este descris cu minuțiozitate, prea puține îi scapă, nu cumva să rămână ceva neexplicat. Emoții, chipuri, încăperi zugrăvite în cel mai mic și inutil detaliu. Coincidențe, vizite, uși deschise brusc, teatralitate, scene, intrări subite, leșinuri, Dostoievski resuscitat. Mare plictis.

Am depășit demult faza în care valoarea unei lecturi mi se părea că stă în stufoșenia textului. În stilistica bombastică, barocă. General vorbind, se știe, prefer americanii. La concurență acerbă cu spaniolii.

Îmi pare rău pentru timpul pierdut și pentru banii dați pe carte. Asta deja sună ca o litanie; de câte ori am scris-o? 

Încă un roman care-mi confirmă concluzia anterioară cum că Man Booker se acordă prea ușor. N-am citit încă un roman despre care să fi putut spune că a fost excepțional, dintre cele premiate cu Man Booker și traduse la noi. În opoziție, n-am citit nici un roman slab - dintre cele premiate cu National Book Award.

Mare păcat pentru traducerea nemaipomenit de bogată a doamnei Irina Negrea. Aș fi gata să afirm că traducerea e mai bună decât cartea.