Soluții isterice

"Când istericul se căsătorește, o face fie cu o figură puternic idealizată, caz în care contactul sexual are loc adesea ca un moment hipnotic - organele genitale sunt șterse din minte datorită efectelor hipnotice ale sexualității - fie cu o figură permanent dezamăgitoare, caz în care păstrează în minte obiectul ideal prin nenumărate reverii zilnice." 

(Christopher Bollas - Isteria)

Mama cunoașterii

"Freud postulează că orice căutare a cunoașterii de către sine este determinată de anxietatea ce însoțește recunoașterea diferenței sexuale de către copil. Întrebarea "Unde este penisul?", pusă de copil la vederea părților genitale feminine, este mama tuturor întrebărilor și originea căutării întregii cunoașteri." 

Christopher Bollas - Isteria, TREI, trad. Oana "ca și" Munteanu

Montherlant

"- Casele astea, unde a început să se facă simțit somnul, îmi fac rău. Îmi amintesc că există și lucruri pe care eu nu le am." 

"O singură ființă pe care s-o iubești întruna din ce în ce mai mult, din care să scoți melodii - din trupul, ca și din sufletul ei -, tot din ce mai profunde, ca vioara virtuozului care devine tot mai prețioasă pe măsură ce el o folosește tot mai mult."

(Demonul binelui)

Noapte bună veghind, zic și eu...

Demonul binelui*

"Din greșeală, deschise ușa de la baia lui Solange. Și văzu, întipărite pe prosopul ud, întins pe jos, urmele picioarelor ei goale. Își aminti că, deși săturase fiece loc de pe trupul ei, nu-i săturase, totuși, tălpile picioarelor, și se simți întristat." 

*Henry de Montherlant, RAO, 2005, trad. Angela Cismaș

Totuși

Încă o însemnare: dacă Zimmerman va refuza să ia, să ducă acasă și să pună pe un macrameu premiul Nobel, cum se prefigurează, aceiași fani care i se închină acum, justificându-i cu argumente de iobagi meritul literar, vor spune că așa trebuia - să-l refuze! Vor spune că exact ăsta e Dylan! Și că știau ei că bardul nu va accepta distincția, rebel pân' la capăt. Deși, în realitate, știau ei pe dracu'.

Dacă Dylan are inspirația să respingă premiul Nobel, îmi vine să promit că mă apuc să-l ascult temeinic (dar nu)! De bucurie că, refuzând, a dat peste capetele seci ale atâtor adulatori vechi și noi, ale atâtor yesmen-i care înțeleg din omul Dylan chiar mai puțin decât un ne-fan ca mine.

Sentimentul unui porc

Citiți și voi publicația Adevărul, nu știți ce pierdeți! Nimic nu pierdeți!

Titlu: "O femeie s-a sinucis după ce soţul i-a spus că arată ca un porc în urma operaţiei estetice”

Într-o bună dimineață, soțul se apropie de Mariana (Mary, pentru prietene) și-i mărturisi abătut:

- Arăt ca un porc după operația estetică.

N-apucară clopotele de amiază să bată pe două voci "Cu noi este Dumnezeu" - prima melodie de pe ceasul cel nou al popii - că Mariana se și sinucise.

Electric lila

Last, but not...

Cred că am atins limita suportabilă numeric a reacțiilor mele post-Nobel. Îmi dau seama și de unul singur că a mâzgăli mai mult decât deja am făcut-o pe tema Bob Dylan și Nobelul pentru literatură ar însemna că prețuiesc acest premiu mai mult decât sunt gata s-o recunosc.

Nobelul pentru literatură nu este acordat decât rareori realmente "pentru" literatură. Este, mai întâi de toate, pentru atitudine! Niciodată acest premiu "consolator" nu se va putea compara în prestigiu cu National Book Award sau cu Man Booker (care măsoară valoarea scrisului și nu latura revoluționară a autorului).

După Dylan, nu mai contează cine primește Nobelul. Acesta a fost preschimbat, printr-o manevră de marketing glossy, într-un premiu scump, bun pentru giumbușlucarii cuvintelor. Academia suedeză și-o fi zis că a dat lovitura de imagine în acest an, "demonstrând" în acest insolit mod că nu-i atât de decrepită cum se șușotește, că are o latură jucăușă, glumeață, autoironică...

Dacă la anul Bob Dylan ar fi "avansat" la gradul de general de armată, armata sa de fani idolatri ar aproba prin întinse recenzii justificatoare și această utopică nouă demnitate! Cam asta este logica din comentariile apărute în presa occidentală serioasă. Dezbaterea post-factum, pro sau anti-Nobel, nu se poartă în termeni literari, ci în termeni emoționali.

Dylan și-a "câștigat" compunând & cântând "imunitatea" la orice evaluare critică, or asta afectează obiectivitatea dezbaterii. La fel, în cazul lui Dylan lungimea carierei, măsurată în decenii, celebritatea, spiritul contestatar și vârsta sa sunt criterii ce bat orice apreciere bazată pe un canon strict literar.

La întrebarea: - bine, dar taman lui Dylan, ți se răspunde, în sfidarea sentimentaloidă a logicii: - este, totuși, un muzician de geniu!

Orice premiu i s-ar acorda unuia ca Dylan, personajul și-ar găsi rapid susținătorii, în ciuda rațiunii. Un caz tipic și banal de idolatrie. Schimbați numele cu acela al lui Bono de la U2. Rețeta-i aceeași. Nu mai trăiește Lennon, că s-ar fi calificat și el... Ăștia toți sunt percepuți ca niște sfinți, îngeri, iar dacă nu: "măcar" ca niște zei. Omul cu chitara, omul cu microfonul, omul din lumina reflectoarelor TV vor bate oricând omul cu stiloul (sau cu tastatura).

L'Express - Le Nobel de littérature à Bob Dylan? Quelle drôle d'idée! 

Les oubliettes suédoises 

Parce qu'enfin, à la porte du Nobel de littérature patientent toujours quelques géants dont on se demande chaque année s'ils y auront droit avant leur mort ou s'ils rejoindront Borgès, Céline, Joyce, Woolf, Kafka ou Cohen au fond des oubliettes suédoises. Ce n'est pas faire injure à Bob Dylan que de juger que Philip Roth, Haruki Murakami, Joyce Carol Oates ou Ismail Kadare auraient eu plus fier allure que lui lors de la remise du prix, le 10 décembre, à Stokholm. Et de lui réserver l'ovation qui lui est due lors des prochains American Music Awards.

iocan

Din primul număr al revistei iocan m-a impresionat proza Iuliei Gherasim - Deschide ochii. Nr. 1 e plin cu debutanți + câțiva consacrați - ici-colo.

Iulia Gherasim - absolventă de Relații internaționale la ASE & drept - se situează, cu povestirea selectată să apară în iocan, peste mulți dintre filologii cu diplomă din aceeași revistă. Gramatică, limbă, stil, impact! N-am găsit nici un cusur.

Ceea ce nu înseamnă că celelalte povestiri ar fi slabe! Doar a lui Florin Lăzărescu nu mi-a plăcut. Însă pe ceilalți autori, dacă ar da la tipar fiecare câte un volum căruia să-i poată păstra nivelul calitativ al textelor din iocan, i-aș citi cu mare interes.

Bob Dylan - early years

Sau de ce ar fi bine să ai mare grijă - vedetă fiind, "modelul unei generații" - ce spui la tinerețe!

The New Yorker:
"(...) in December, 1963, he (B. Dylan, n.m. |CS) gave a rambling speech at the Americana Hotel, in New York, accepting something called the Tom Paine Award from the Emergency Civil Liberties Committee. Intoxicated by a sense of his, and his generation’s, ascendance (and possibly a drink or two), Dylan got up and mocked the elders in the audience. “It is not an old peoples’ world,” he said. “It has nothing to do with old people. Old people, when their hair grows out, they should go out. And I look down to see the people that are governing me and making my rules—and they haven’t got any hair on their head—I get very uptight about it.”

Nobelul tabloidizat!

Trubadurul cu voce de capră cu polipi inflamați și sute de mii de fani contagiați unii de la alții, Bob Dylan, ia Nobelul pentru literatură! Behăitorul afon, care încă de la primele acorduri, chiar din piesele pe care nu i le știu, îmi provoacă hohote oneste de râs eliberator! Rabinul apostat. The fucker power. Mao cu chitară și muzicuță. Cănit, bronzat artificial, cu pălărie de Zorro.

Ăștia din Comitet chiar nu mai găseau cui să dea premiul!? E caraghios! E dincolo de cuvinte. Râd și curcile. Cine și-ar mai dori să obțină Nobelul în asemenea companie? Poate doar Cărtărescu... Care se declară, la rându-i, șocat de opțiunea pentru Dylan.

Dylan este, așa, „prietenul” tuturor, un bun comun, revendicat de oricine. Tuturor fanilor li se pare că se pot trage cu el de bretele. E un fel de moaște vii, un obiect de cult - nimănui nu-i este îngăduit să-l conteste (până și Cărtărescu îl face „geniu muzical”). Dylan a acceptat, ușor, să devină fix opusul mesajului său din tinerețe. Nu e deloc vina lui că suedezii i-au acordat Nobelul! Dar l-au pus, incontestabil, pe bietul bard într-o situație penibilă. Acum, consumatorii înrăiți de literatură se vor vedea nevoiți să-l vorbească de rău pe Dylan, evaluându-l (sângeros) după criteriile literare. Or Dylan este un tot unitar - muzică, vers, prezență scenică - nu un literat.

Mi se pare atât de laș să nu cutezi să te apropii critic de moaștele sacre ale folkului! Presa americană, inclusiv The New Yorker, găzduiește păreri cel puțin contrariate, dacă nu de-a dreptul scandalizate, la adresa nobelizării folkistului Bob. Simplul fapt că alte publicații (The Guardian, de exemplu) au considerat oportun să găzduiască articole justificative, în favoarea Nobelului lui Dylan, indică limpede că până și autorii acestor comentarii au psihanalizabile îndoieli (doar că adulația e mai tare decât simțul lor analitic). Nimeni n-a simțit nevoia să „apere” Nobelul lui Llosa!

Reacții:
@jasonpinter: If Bob Dylan can win the Nobel Prize for literature then I think @StephenKing should get elected to the Rock N' Roll hall of fame.
@IrvineWelsh: I'm a Dylan fan, but this is an ill conceived nostalgia award wrenched from the rancid prostates of senile, gibbering hippies.
@harikunzru: This feels like the lamest Nobel win since they gave it to Obama for not being Bush.
@rocksbackpages: The idea that Dylan is a greater writer (rather than song versifier) than Philip Roth is, frankly, absurd.

Vegans and roses

Sfaturi dietetice din partea Organizația non-profit "Mănâncă, cacă, muncește":

Nu consumați carne roșie! Lăsați-o mai întâi la înverzit, învelită în hârtie organică!

Carnea verde este aproape o legumă, deci potrivită pentru dietele vegetariene, sărace în carbohidrați.

Mâncați sănătoși! Deviza noastră este: mănâncă sănătos, dar nu uita să mănânci și bolnav! Înfometează-te cu cap.

Din „22”: Băsescu și șaua pe vacă

(...)E adevărat, DNA i-a luat fratele, i-a luat favorita, urmează probabil fiica cea mare. Iar rolul pe care l-a asumat, de apărător al instituțiilor și al „drepturilor omului“, nu i se potrivește nici cât șaua pe vacă. 

Dar aproape încă și mai jalnică în ceea ce-l privește pe fostul președinte este dezlănțuirea lui împotriva jurnaliștilor și a comentatorilor care, în 2012 și mai târziu, l-au apărat și l-au susținut. Calificați azi drept „lingăi“, acești oameni, care pe atunci erau, din pricina lui, târâți în noroi la Antene, nu pot decât să-și întoarcă fața, scârbiți de noile simpatii pestilențiale ale omului despre care au crezut, un răstimp, că se află pe panta luminoasă a istoriei naționale. Și culmea e că nu s-au înșelat cu totul. 

Multă vreme Băsescu a acționat corect: a susținut DNA și justiția, a promovat o politică de apropiere de aliații anglo-americani, a susținut efortul de integrare europeană, a denunțat comunismul în celebrul Raport al Comisiei Tismăneanu, a impus predarea dosarelor Securității către CNSAS, ba chiar probabil că – în 2010 – ne-a salvat de un colaps economic de tip grecesc, fie și într-o manieră prea brutală și nepregătită. 

Dar, pentru a prelua o distincție a lui Kant, el nu a acționat „din imperativ categoric“, ci „în acord cu imperativul categoric“. Adică scopurile lui au fost impure și vulgare – putere personală, chivernisire a familiei, favorizare a acoliților –, însă, un timp, acțiunile generale au mers în direcția cea bună, deductibilă din imperativ. 

Apoi (de prin 2014) apele s-au separat. Unii spun că Băsescu „i-a folosit“ pe susținătorii săi (inclusiv pe intelectuali). Aceștia, invers, spun că ei „l-au folosit“ pe Băsescu drept vehicul provizoriu al idealurilor lor. Am zice că și el, și ei s-au înșelat: fostul președinte nu poate ierta că a fost susținut nu pentru ceea ce era, ci pentru ceea ce reprezenta; foștii „băsiști“ nu pot ierta că cel pe care l-au susținut nu era ceea ce reprezenta.(...)

Andrei Cornea - Pe cine să asculți, Revista 22

Întârzierea Liiceanu

În toamna lui 2016, Gabriel Liiceanu lasă vag a se înțelege că e posibil să se fi înșelat asupra adevăratului caracter și adevăratelor intenții ale lui Traian Băsescu... 

Liiceanu nu pare nici acum prea convins că s-a înșelat întru totul. E drept, Băsescu a mimat atât de credibil cruciada anticorupție și reforma încât, pentru o persoană aflată în siajul feselor sale, e posibil să fi trecut neobservate mitocănia, mișelia, natura sa reală. 

Mira-m-aș!

Nu știu cum se face, dar „natura” lui T. Băsescu n-a prezentat nici o taină pentru mine, comentator cvasi-anonim, nici pentru, de exemplu, regretatul Octavian Paler, pentru Dorin Tudoran, CTP și alții, intelectuali sau jurnaliști care nu pot fi bănuiți de a fi fost partizani ai PSD sau antireformiști.

Personajul Băsescu a fost dintotdeauna paralel cu meritul de a fi proslăvit sau iertat prin omisiune, merit pe care slujitorii săi, unii chiar benevoli - Cărtărescu, Liiceanu & Comp - i l-au atribuit cu o orbire de fete bătrâne, îndrăgostite crepuscular! Între noi fie vorba: atitudinea a proslăvi un politician, oricine ar fi el, nu e una demnă de niște oameni cu atâta știință de carte, indiferent ce fapte de vitejie a comis respectivul.

Revelația unei minți neîndoielnic luminate ca a lui G. Liiceanu e de-o inutilitate târzie. Directorul de editură se dezice atât de inoportun de actualul Băsescu încât textul său de pe contributors.ro are mai degeabă valoarea unei partituri umoristice.

Autopoziționarea la dreapta a lui Băsescu a fost doar un oportunism de mare clasă. O metodă de a-și atrage binecuvântarea intelectualității de top (care a și mușcat prompt momeala). Băsescu nu e de dreapta, pentru că nu e de nici un fel. E unul dintre politicienii români de talie locală. De tipul celor etichetați (cu nejustificată admirație) "animal politic". Sforar. Păpușar talentat. Marionetist. Un din ăsta e de găsit și într-un banal birou de firmă.

Pentru a fi refuzat, încăpățânați și ostili, să admită asta timp de două decenii, de-alde Liiceanu, Cărtărescu, Voinescu, Turcescu s-au descalificat public definitiv. Judecata lor politică, pentru mine, și-a pierdut demult relevanța. Prestanța lor mai este validă exclusiv în domeniul literelor și ficțiunii. Ceea ce nu-i lucru puțin! Dar nici nu poate repara impresia puturoasă, umblatul în limbă după un dos de marinar heterosexual.

Diferența dintre T.B. din urmă cu două decenii ani și cel de acum stă exclusiv în discurs. În esență, personajul e același. Cine n-a putut să se autoiluzioneze atunci, acum n-ar trebui să aibă nici o surpriză, descoperindu-l pe T.B. despuiat de discursul atlantist, justițiar.

LATER EDIT: la prima candidatură a lui Traian Băsescu pentru funcția prezidențială e notoriu că nu aveam alternative. Nu l-am fi putut vota pe Adrian Năstase! Tema acestui text nu este aceea că ar fi existat în 2004 un alt candidat mai bun ca T.B. Ce am dorit eu să sublinez e că, T.B., deși a fost alegerea noastră logică în 2004, el n-a fost nicicând prințul neprihănit din închipuirea intelectualilor (și jurnaliștilor) care s-au împrietenit cu domnia sa cu forța, oferindu-se de unii singuri să-i facă o curte ce a trecut deseori dincolo de limitele unei digestii sănătoase.