Clarice Lispector din Brazilia*

Profesorul a vorbit toată după-masa:

- În definitiv, la această căutare a plăcerii se rezumă viața animală. Viața omenească e mai complexă; se rezumă la căutarea plăcerii, la teama de plăcere, și mai ales la insatisfacția din perioada intervalelor. E puțin simplist ce spun, dar nu contează. Mă înțelegi? Orice dorință arzătoare este căutarea plăcerii. Orice remușcare, milă, bunătate, este teama de plăcere. Orice deznădejde și căutarea altor căi este insatisfacție.
________________
*Aproape de inima vijelioasă a lumii, ed. Univers, Colecția Globus, traducere din portugheză de Dan Munteanu Colán

Aircraft-assisted pilot suicides

Cel puțin în Vest, măsurile antitero luate după 9/11 au dat roade: de atunci, nici un atentat în aeroporturi sau în aer! Dar, fără a o spune din impietate și fără a încerca să dau dovadă de vreun inoportun haz de necaz: cine s-ar fi gândit vreodată la pericolul constituit de căcăcioșii de lux care călătoresc pe calea aerului către Dubai și înfundă toaleta avionului cu dejecțiile lor, la plictisul trăgătorilor ruși (fără însemne oficiale), urmași nedemni ai „glorioasei Armate Roșii”, probabil bine alcoolizați, care lansează rachete în joacă și doboară curse civile ticsite cu oameni nevinovați sau la indetectabilele tendințe suicidale ale piloților germani care, pesemne îngrețoșați de atâta bine, își sinucid respirând normal, regulat, toți pasagerii!?

Da, am găsit românul!

Acum câteva minute mă întrebam dacă presa de căcat românească nu a identificat încă românii (măcar persoane cu străbunici ce provin din România) de pe lista de pasageri a avionului Airbus prăbușit recent în Alpi. La fiecare accident, un cor de bocitoare prost plătite scotocesc printre cadavre cu o bucurie frenetică. À la recherche du roumain pendu.

Nu, ziariștii noștri triști, scurmători în căcat, nu au găsit nici un român printre pasageri. Oricum, la locul tragediei nu primesc bani să se deplaseze, rupți în cur de săraci ce sunt (nu și patronii lor!), prin urmare s-or fi chiorât în neștire pe net, pe Facebook. Doar-doar apare românul cel mult așteptat. N-a apărut...

A apărut, totuși, deja obișnuitul pasager român care ar fi trebuit să fi luat respectivul avion, dar în ultima clipă a fost redistribuit în altă cursă. Titlu în presă: Și-a văzut moartea cu ochii!

Trompețeala

Cererea de trompete, la nivel de ţară, crescu ceva de speriat. Anevoie găseai pe piață alamă suficientă pentru meşterirea unui astfel de instrument. Dar şi mai greu era să te programezi la lecţiile de suflat, profesorii disponibili împuţinându-se văzând cu ochii. Copiii zbierau de la vârste fragede, sfâşiind rochiile mamelor lor, revendicând dreptul de a trompeţi. Trompeţii şi trompeţicile defilau cu trompetele la antebraţ, în loc de poşete, prin mall-urile de trompete.

HAKIMONU - Cadence 10 - Move (Original Mix)

Mal de vivre

Spaima de moarte (soață mută timp de-o viață) îi determină pe mulți dintre noi să se retragă într-un soi de spaimă de a trăi. Ceilalți oameni - joviali, hedoniști, exuberanți, amorali - sunt, pentru noi, amintirile vii, defel plăcute, ale altor posibilități de a exista.

Încremenind într-o morală rigidă ce-i împinge la anxioasă inacțiune, acești spăimoși plimbă pe papilele gustative discursuri devitalizante, automângâietoare și înfierează nediscriminatoriu pielea, carnea, trupul, frivolitatea, lubrifierea sau erecția. Compensatoriu, ridicăm în slăvi o lume oarbă, castă, tributară normelor rigide, castratoare - o lume certă și previzibilă, ca moartea.

Îmbălsămați în principii ferme.

Suferința simplului spectacol al trecerii unui trup sculptural le procură instantaneu inconfortabilul fior al morții. Perspectiva goliciunii ce stă, de pe acum, să dea în pârg odată cu așteptata intrare în sezonul cald le întredeschide ușa către chinurile iadului. 

Iată motivul pentru care acești oameni triști umblă - door to door - cu ucisul: ucid în ceilalți propriile ispite. Simțul moral îndelung șlefuit încetinește curgerea timpului, câștigă cu sudoare spirituală propria indulgență și, poate, cine știe, indulgența instanțelor cerești...

Inapți (întocmai celor pe care-i judecă, de altfel) atât pentru Credința pasională, adevărată, cât și pentru trăirea iresponsabilă, din rândurile acestor suferinzi se aleg cei mai de seamă teologi. Cuvintele lor, deși pline de o falsă obidă, credincioase doar semanticii, hermeneuticii și admirației de sine, cad gata uscate la picioarele ascultătorilor.

Montage of Heck - Cobain

Kurt Cobain documentary trailer released:

kurt-cobain-montage-of-heck

http://www.cnn.com/2015/03/12/entertainment/kurt-cobain-montage-of-heck-trailer-feat/index.html

MC

Mircea Cărtărescu (dl Cărtărăscu, pentru T. Băsescu) a primit premiul orașului Leipzig pentru Armonie Europeană. :)

Smells like the only Nirvana song you know

Poate că la București se mai întâmplă să dai un sms cui nu-l are și, prin urmare, duce lipsă de el. Dacă tot dai zăpada iarna întreagă, de ce n-ai da, naibii, și un sms? Dă, bă, și tu un sms! - vine îndemnul. Dar ce, tu n-ai? - vine și răspunsul. Ba da, bă, dar dă și tu unul, ce te ține?

Eu, în schimb, trimit un sms. Nu dau. Nu că n-aș avea de dat. Dar prefer a trimite. Ultima dată când am verificat meniul telefonului meu (în limba engleză), sms-ul era expediat cu comanda send. Nu cu give sau get. 

Cum nu românii au inventat telefonul - nici măcar telefonul fix, darmite cel mobil -, și cum pe vremea în care oamenii își trimiteau scrisori nu apărea rugămintea iubito, dă-mi o scrisoare (cel mult, dă-mi scrisorile-napoi), nu văd ce imbecil de cartier a avut inspirația, acum cu o largă răspândire, de a înlocui mai lungul, dar firescul si esteticul trimite cu un dă. Că rimează cu bă?

Solii erau trimiși. Porumbeii, idem. Vin turcii! Stolnice, dă și matale un porumbel către oștenii din cetatea Sucevei, să fie pregătiți.

Sudul va rămâne mereu un mare fermecător, un inventiv, mai ales când ține să-și menajeze lenea proverbială, mai ales când vorbim despre Italia...

10 Mai 2014

Însorită zi, pornită să amenințe - nori groși, masați la orizont, încercând granițele răbdării, soare verde, cernut prin draperie, și vântul nerușinat care se uită pe sub fustele întinse pe sârmă.

Liniște și mesaje. Emoție curată și așteptare. Jindul picioarelor goale (urcate pe vârfuri, pentru a ajunge la raftul meu cel mai de sus).

O pereche de sandale domnești trece strada. Îmi încing sabia și le jur credință din miezul încă neîntărit al oțelului. Și afară, parfumul de lăcrămioare al oaselor abia ascunse de pielea aspră a palmelor tale pătrunzându-mi mie sub piele!

Gustul de copilărie al cartofilor prăjiți

„Mami și tati” conducându-mă de mână înspre gaura aceea (insalubră, i-aș zice astăzi), situată în piața A. Iancu din Arad, unde, lângă poarta mare de lemn vopsită în verde prin care intram să ne vedem verișorii, neamurile, se vindeau - la cornet - cartofi prăjiți. Unsuroși, tăiați rondele, fripți ca acasă și doar sărați (din abundență, căci pe vremea aceea, sarea nu era spaima dietelor), ce masă copioasă! Și moartea era departe, și eram atât de bine împreună, noi trei, nu-mi amintesc ceva care să ne fi tulburat!

Doar timiditatea mea, „încurajată” de dezinvoltura ofensivă a verilor mei de la oraș. Nesimțirea lor urbană, ce pe mine mă încuia complet.